Zobie
de Barbu Stefanescu Delavrancea
De-a lungul tufariilor dese si verzi, printre plute batrane, salcii tunse si scorburoase, Raul Targului isi rasfira apele pe minunata sa albie, in fasii serpuite, reci si stravezii, ca ii numeri petricelele rotunde rostogolite la vale.
Morile vuiesc pe malul stang, invalmasind in spitele roatelor talazurile albite de spuma ce fierbe si se sparge de bolovanii de piatra.
Peste halaciuga de verdeata, copacii de la moara lui Crasan. Mai sus decat cladirile orasului, asezata in lungul soselei, sta neclintita turla lui Negru-voda.
De-o parte si de alta, dealurile smaraldii se incovoaie si, departandu-se, se prefac in muscele, muscelele se azvarla in munti naprasnici cu crestetele brazdate de puhoaie si parlite de arsita soarelui.
si muntii, incalecand unul peste altul, ceafa pe ceafa, se amesteca la hotarele tarii in albastrimea cerului.
Acolo, pe crestetele Craiului, Cetatuii si Papusii, vulturii cuibeaza puii si-i reped la vanat. si cand cad tinta la pamant, par niste gloante trimise din senin. Firea vietuitoare se misca ca o secatura in asa mandrete, minunea minunilor, podoaba rasarita din pamant, din iarba verde, care trezeste si intuneca mintea, inalta si sugruma orice licarire a gandului.
Daca frumusetea naturii desteapta inchipuirea, bogatia ei nabuseste orice tresarire a omului. Cand ea nu-si mai stapaneste uriasele minuni, omului ii rapeste mintea, ii fura maretia inimii... Deschizandu-i belsugul sanului, ii rapeste bogatia mintii.
Peste ce-a facut natura de prapastios, numai geniul si prostia stapanesc.
Aici numai patrunderea fara seaman si neghiobia fara pic de inteles pot prididi. A stapani sau a nu intelege e singurul mijloc de-a nu suferi. A pricepe tot sau a nu te sinchisi de nimic, aceasta e singura taina a vietii.
*
Pe zablaul verde al platoului Bughea, bubat de musuroaie si intins ca o velinta zbarcita, merge de-a-nboulea Zobie gusatul, ticalosul si batjocora orasului.
Capul lui mare ca o banita se rezema pe-un gat infundat in umeri. Picioarele si mainile-i cata anapoda. Fata, lata si scofalcita, la fiece pas se stramba. Iar gusele, inflorite ca la un curcan, si le Cetate si schit in satul Babeni-Muscel.
arunca pe spate, si le misca moale si gras in mersul lui sontacait pe piciorul drept.
Ochii adormiti nu spun nimic. Buza de jos se rasfrange pe barbie. Pieptul dezvelit e blanit cu par roscat, ca de vulpe. Zdrentos, murdar, descult, cu parul capului vitioane, sarac, idiot si linistit, Zobie isi deapana alene picioarele, fara a sti incotro.
Zorile si-au desfasurat apele lor portocalii. Orasul doarme sub poalele platoului.
Zobie, rezemat in ciomagul sau neted si galben, isi tine drumul intovarasit de un copil, ca de vreo opt ani, balai, carliontat, imbracat intr-o camasa petic de petic. Copilul tine in brate un pisoi cenusiu cu cercei rosii in urechi.
Mirea, sarac de tata, n-are alta mangaiere decat pe nea Zobie. Cu el se-ntelege. Cu el si cu pisoiul. si cand ma-sa ii cauta, adesea ii gaseste ghemuiti unul peste altul. Gusatul orcaie cu fata in sus. Pisoiul, lipit de fruntea lui ingusta, toarce caierul sau neispravit. Copilul sta langa acest san zbarcit si negru ca pamantul.
- Nea Zobie, ii zise copilul apucandu-l de brat, nea Zobie, ei, ce frumos e cerul de Sfantul Ilie! O sa avem castig!
- Aba-abu! aba-abu! ii raspunse gusatul, netezindu-l usurel pe frunte, si-i arata pisoiul din brate, care dormea cu picioarele impletite si cu gatul rasfrant in sus.
- Nea Zobie, azi n-o sa ploua ca ieri. si sa cerem la cucoanele cu betele de argint. Ele ma mangaie si au mainile ca puful. stii ca mie-mi plac? Sunt frumoase si se poarta ca noi. Ai, nea Zobie? Ai?
Gusatul dadu din cap. Se uita la Mirea, si fata i se deschise. isi arunca ochii spre rasarit. si cerul, subtiindu-si aurul, parea ca o pielita de argint cald. Iar sirul muscelelor, din Namaesti pana la Matau, ca un talaz cernit, acoperit cu paduri marunte, crete si pitulate la pamant.
Ochii sai mici se crapara. Zbarciturile fetei plecara spre tample. Narile nasului i se deschisera si, inviorandu-se in obraji, incepu sa alalaie un cantec infiorator.
- A, la, la, la, lu, la, lu, la, lu! Mirea incepu sa tipe ascutit, vesel de cu ziua de ce-o sa castige de la cucoanele lui cu mainile moi ca puful, cu ochii blajini, cu zambetul pe buze.
si juca in jurul gusatului, tremurand de racoarea diminetii. si Zobie canta mereu, aratand cu ciomagul spre soarele care se aprinsese in varful muntilor.
in toata linistea surda a platoului nu se-auzea decat glasul ascutit al copilului si jalea vesela a lui Zobie.
Era un fel de infratire ciudata intre scalambaiarea gusatului si cantecul bezmetic al lui Mirea.
- Nea Zobie, si-o sa bei rachiu cand ne-om intoarce pe inserate la Bughea, ca o sa-mi dea de cheltuiala fata aia blanda, blanda, care ma-ntreaba mereu cum ma cheama?... si pe mama cum o cheama?... si tata cand a murit?... si unde dorm eu?... si cu cine ma culc?
Gusatul ii morfoli obrajii, vroind sa-l sarute. Pisoiul se destepta si se intinse lung in picioarele de dindarat.
- Bade Bie, o sa-mi dea gologani fata aia, ca-mi da in toate zilele. Ca e cu parul ca fumul si cu ochii albastri. si e mititica si buna. si ma intreaba daca plang, daca o sa mai vie tata, daca mi-e dor de el si daca-l visez noaptea...
- Bu, a! ba! ingana Zobie, impleticindu-se pe picioare. Era vesel. Erau numai ei trei. Asa intelegea viata gusatul. Obrajii sai intunecati i se luminara. Soarele, revarsandu-si intreaga sa lumina si caldura, le indulci viata. Mirea incepu sa intinda de ciomagul lui Zobie, iara el, clatinat pe picioare, zambi. si cateva lacrimi, cotind dupa scofalciturile fetei, ii alunecara la vale.
Cand ajunsera in muchia Gruiului, se asezara jos ca sa se odihneasca.
Negustorii incepura a zarvai ducandu-se spre targ. Cativa copii sunau din fluiere. Cocosii s-auzeau la intrecere dintr-un cap pana la celalalt al orasului. Raul Targului sopotea in matca sa, si morile vuiau parca le-ar fi luat cineva la bataie.
Gusatul isi luase copilul in poala. Mirea varase pisoiul in san. si basmele incepura, ca la fiece popas obisnuit.
- A-ba, a-ba, a-bu, a-ba... Asa stia Zobie sa povesteasca ce-i trecea prin minte. si privirea i se incrunta parc-ar fi vazut sange inaintea ochilor. Mainile uscate se infigeau in camasa copilului, care asculta inmarmurit.
- si l-a sorbit Mama-Padurii, nea Zobie, nu e asa? ingana Mirea.
- U! u! raspunse gusatul. Veselia ii straluci in luminile ochilor. il intelesese cineva pe pamant, si el numai atata vroia.
Apoi ridica pumnii inclestati in sus, ii tranti jos, scrasni din dinti, strigand indesat: He! he!
Copilul, cu ochii cascati, in loc sa se sperie, ii raspunse linistit:
- si pe Mama-Padurii... Fat-Frumos a ucis-o cu palosul... Zobie-si sfarsi povestea si-si mangaie prietenul. Buza de jos se frangea pe barbie. Scuipatul i-aluneca in crestetul copilului.
La urma se sculara de jos multumiti s-o pornira spre targ. Mirea-si netezea pisoiul, indrugand:
- si era o fata de imparat, frumoasa-frumoasa...
*
4
si mergea Zobie bombanind o limba pe care nimeni nu o intelegea. Capul, greu si mare, i se clatina pe umeri. Obrajii scofalciti atarnau in jos. Ochii i se dusesera in fundul capului. Nasul sau, turtit si lat, cu nari rasfrante si adanci, ii rapea orice asemanare de om. Rezemandu-se de ciomag, tarandu-si piciorul drept, moale de la glezna, se ducea cu sacul gol la spinare si se intorcea greoi, sa-l vada pe Mirea ce-i pasea in urma cu pisoiul in carca.
Cum ajunsera in dreptul Baratiei, copiii de pe drumuri isi facura cu ochiul, asmutindu-se asupra gusatului.
- Ho! Ho! uite si Zobie, frumuselul maichii!
- Miau! miau!
- Huidu-ho! potca pamantului !
- Har, ho! pe el, ma! si unii azvarlira asupra-i cu coceni, altii cu cartofi si cu paie leoarca de apa, adunate din canalul orasului. Iar Viezure, cel mai nebunatic, ii apuca, in fuga, ciomagul si il smuci, dand un chiot. Ciomagul ii cazu cu zgomot si se rostogoli pe pietre. Zobie se clatina pe picioare. Se pleca binisor. si cand se ridica amenintator, orcaind ca o fiara ranita, copiii se imprastiara.
- Bla! abla! na, na, abla! Asa injura Zobie. Ochii i se zareau, sub sprancenele de carne, galbeni, umezi si acoperiti cu firisoare de sange. Scrasnea din dinti si mesteca, ducand mana stanga la gura, parc-ar fi vrut sa-si manance dusmanii care il necajeau in fiece dimineata. Scutura din cap. Vitioanele de par ca de capra i-acoperira fata. si porni inainte, luand pe Mirea de mana. Dupa dansii iar se adunase droaia de copii. si-i amenintau care cu vorba, care cu bulgari, ba cate unul mai sprinten se repezea ca un soim pana sub zdrentele lui Zobie si-l inhata de hartanele zabunului, opintindu-se sa-l dea pe spate.
Gusatul se invarti in loc, ridica ciomagul si casca gura, incat i se vazu omusorul. Dar nu putu balbai nimic. Se umfla in gat. Gusa sa rosie ingalbeni, si tot sangele ii navali in obrajii vesteziti. Se impletici, ofta si pleca plangand.
- Ce au ei cu noi, nea Zobie? zise Mirea, sfiindu-se de bulgarii strengarilor.
si in jalea gusatului se amesteca mania cu un fel de ranjet. Jelea a mila, a mangaiere, ridicand din umeri. Aci semana unui caine care viseaza si latra, aci unei batrane care leagana un copil mic si ululuie ca sa-l adoarma.
Cerca sa fuga, strangand pe Mirea de mana, dar se opri, temandu-se sa nu cada. si incepu a-si bate piciorul drept.
- Lasa-l, nea Zobie, ingana Mirea, ce-ai cu el? Ajunsera, in sfarsit, cu chiu, cu vai, in targ. Negustorii incepusera a zarvai si a-si randui marfa. Lumea bucuresteana, lenesa, ca de obicei, nu se sculase inca. Soarele se ridicase ca la doua sulite si scanteia pe cerul fara pic de nori, amenintand sa zapuseasca orasul cu arsita sa. Carele cu stamba, cu zeghii, cu cioareci, cu flori de targ, cu lazi si tronuri, si cate si mai cate, descarcau in pripa, caci Sfantul Ilie, in anul acesta, fagaduia minunea minunilor. Cativa ovrei, veniti din Pitesti, grasi si rumeni, vorbeau repede, incurcat, si-si spuneau multumiti, ghesefturile din preziua.
Cand Zobie si Mirea intrara sub sirul umbrarilor, incredintati ca se vor odihni de galagia nebunilor care le atineau drumul, negustorii se uitara urat la dansii.
- Ati venit cu noaptea in cap, cersetorilor!
- Toata ziua, buna ziua, milogilor!
- Ai, carabaniti-va! N-are omul sa se miste de voi!
- La o parte, ca v-arunc troaca asta in spinare! Asa-i primira si negustorii. Bietul Zobie nu-si mai gasea loc. si gonit de un ceaprazar, injurat de un toptangiu, huiduit de un pantofar, imbrancit de un grec care vindea coase si securi, cazu pe branci. Se scula bombanind. Lua pe Mirea de mana si iesi din targ, vroind sa astepte, pe podul dinspre Flamanda, sosirea cucoanelor si fetelor mari, care, oricat, sunt mai frumoase si mai cu mila de sarmani.
Acolo, rezemat de latele podului, se uita c-o privire tampita la apa limpede din Raul Targului, ce curgea linistita, zuruind pietricelele in matca si ocolind in suvite argintii burtile de pietris.
Dar aci ii incolti din nou strengarii de copii. Se asezara pe doua randuri, la cele doua capete ale podului, si incepura a-i ochi cu pietre. inaintand ca doua armate - comandate de cate un capitan cu chivara de hartie -, ii strangeau la mijlocul podului.
Zobie incepu a striga. Mirea se vari in el, tinandu-si cu amandoua mainile sanul in care se framanta pisoiul speriat.
Deodata se-auzi glasul unuia din cei doi capitani strigand: Iures! si se napustira cu totii asupra lui Zobie. il intinsera de zabun, il imbrancira, razand sa se prapadeasca de spaima idiotului. Unul ii rapi sacul din spinare. Altul ii puse piedica. Altul ii dete cu nuiaua peste obraz.
Zobie urla, invartind ciomagul pe deasupra capului. Ochii sai erau ca doua picaturi de sange. Falcile ii tremurau si buza de jos i se lungea din ce in ce. Mirea incepuse sa planga.
- Ce aveti cu el! Ce aveti cu noi! Nu v-am furat nimica! Catati-va de drum !
in invalmaseala aceea gusatul izbise pe vreo cativa cu ciomagul. Lupta se inversunase. Cel mai in varsta dintre copii il apuca, pe la spate, de mijloc, si-l tranti cu fata in sus. Mirea cazuse langa el. Iar ceilalti se pornisera droaie asupra lor. Pisoiul miorlaia in sanul lui Mirea. Un copil il inhata de coada si, invartindu-l de cateva ori, il azvarli in rau.
Zobie se zvarcoli. Arunca cu mainile si cu piciorul stang in sus. Fata i se invineti. Cu gura cascata, cauta sa muste, si, cand vazu pe unul din ei trei azvarlit in rau, isi iesi din fire. inchise ochii si izbi in toate partile cu pumnii inclestati. Urletul i se inabusi de copiii care venira valvartej asupra-i. Rasuflarea lui era o orcaiala care se stingea din ce in ce.
Dar deodata, de sub acel morman ce colcaia, se-auzi un tipat ascutit. Copiii, de spaima, se rostogolira unii dupa altii si intr-o clipa o rupsera la fuga.
Gusatul se scula de jos. in mana dreapta strangea cat putea gatul lui Mirea, care intepenise, cu limba scoasa afara, cu ochii albi in cap si cu doua siroaie de sange de la nas pana la poalele camasii.
Cand Zobie se dezmetici si deschise ochii asupra copilului, incepu sa tremure. Cazu jos. Se tavali pe grinzile podului. isi rupse camasa de pe el si, varandu-si degetele sangerate in gura, isi musca pielea uscata de pe ele.
*
Procurorul insotit de politaiul orasului il gasira intr-o vagauna adanca de sub poalele Mataului. Lungise trupul mort si alb al copilului, il impodobise cu flori si-i jelea la cap, fara strop de lacrima in ochi. Era un fel de cantec, o legenda trista, o poveste de nebun si de parinte.
si gangaia mereu: U, lu, lu! ah! lu, lu!, fara a se ingriji de cei care venisera sa-l ridice.
A trebuit sa-l lege ca sa-i poata lua trupul copilului.
Zobie
Aceasta pagina a fost accesata de 5185 ori.
