Liniste - continuare
de Barbu Stefanescu Delavrancea
Ea bogata, eu sarac; ea curtenita, eu izgonit si dispretuit; ea slaba, mica si palida, eu voinic, mare si rumen; ea slujita de o familie intreaga de slugi, eu slugarnicind tocmai cand viata are mai mult amor propriu si mai curat entuziasm; ea ignoranta ca un copil ce abia se inalta clatinandu-se pe picioare, eu obosit de-atatea tomuri, de-atatea experiente, de-atata stiinta de carte si de meditatii, cat abia poti inghesui intr-o biblioteca; ea traind o viata de vise, eu reducand lumea la o masina care se misca si se cumpaneste pe picioare si porneste in taria unei miscari initiale care nu se stinge decat atunci cand oasele se usuca, muschii seaca, nervii se apateaza si arterele se ingroasa. Astfel ne intalniram pe aceeasi cale.
si totusi, cata asemanare: ea tacand si dispretuind din lipsa de viata, din cauza unui sange subtire, sarac de acele milioane de globule rosii, vii, calde, sarac de focul vietii care arde si se aprinde tot atat cat arde; eu tacand si dispretuind din cauza unei vieti colosale, izbita, stransa, inchisa, neinteleasa, ghemuita si insultata de prostia neumana a lumii in care ma invartisem.
intr-o zi - venisem cam devreme pentru masa - imi intinse mana. Mana era rece, slaba, molesita, ca o blana de pisoi mic.
I-am strans-o intr-a mea.
- Ce mana calda ai, imi zise ea. Ah! si ce buna caldura! o simt cum mi se ridica pana la gat, pana la cap...
Nu stiam ce sa-i spun. Pentru intaiasi data o auzeam vorbind mai mult.
- Da, urma ea, ai o caldura care-mi da viata. Numai suvitele de soare ce se strecoara in odaia mea ma fac sa simt aceeasi placere.
Tacu. incepu sa tremure, fara sa-si ia mana din mana mea.
- Poate ca nu esti bine...
- Ba nu, sunt bine, dar poate ca nu sunt intreaga... Nu sunt ca cealalta lume... O galagie imi face rau... Un ras nestapanit imi face rau... O vorba rea spusa pe socoteala altuia imi face rau... Cum isi bate ceaiul cu lingurita bancherul cel plesuv si cum si-l soarbe de lacom si de gras imi fac rau... Glumele necuviincioase ale cucoanei Eugenia imi fac rau... Graba tanarului mosier, cu care vroieste sa ma slujeasca, imi face rau... Laudele mincinoase ale prietenelor mele imi fac rau... Iata de ce sufar... incolo, cand sunt singura, ma simt linistita... Sunt bine fara a simti acest bine... Lumea se invarteste in minte ca un haos de umbre rele... Numai d-ta imi faci bine, fara sa stii, ascultand, tacand si cateodata speriind cu cateva cuvinte prostia fricoasa a celorlalti...
Ma inrosisem. M-am uitat apasat la dansa. Rumenise in amandoi obrajii, si ochii ei albastri si mari, pironiti in jos, erau incarcati cu lacrimi.
Nu stiam ce sa-i spui. imi venea s-o mangai, imi venea s-o sarut. I-am intins o mana pe umar, apoi, fara sa vreau, am apropiat-o de gatul ei alb, am ridicat-o mai sus si-am lasat-o sa alunece usor pe rotunjimea obrazului pana sub barbia palida si stravezie ca un mar de ceara.
A trecut o luna de zile. in tot acest timp nu mi-a vorbit. Dar ma privea lung, ma cauta, ma ingrijea la masa, la cafea si la ceai, ma ruga din ochi sa mai stau serile cand ceilalti oameni se risipeau pe la casele lor. Cand slujnica imi aducea dulceata, se uita cercetator la lingurita, la paharul cu apa si mai ales la dulceata, poruncind intotdeauna numai din dulceturile care, dupa cum bagase ea de seama, imi placeau mai mult.
imi dadea mana. Ma ingrijea.
Se uita la mine. Se gandea. Tacea. Atata tot. Eu nu cutezam sa cred nimic. si marturisesc ca mie, celui izbit si dezgustat, ca mie, celui obosit, sceptic si mort inainte de a trai, imi placea atat de mult, incat mi-era spaima de ideea ca i-as fi indiferent.
Mi-era draga ca un caz rar, de o stare patologica ce putea trece drept stare fiziologica. Putinatatea de viata ii ucisese toate pornirile brutale, lasandu-i neatinsa puterea de abstractie si de idealizare. Chiar la trup, aceasta saracie de viata o oprise la acele marimi, cumpaniri si forme delicate si naive peste care natura, de regula, pune apoi carne, carne si iarasi carne, pentru ca prasila ei sa poata birui toate vrajmasiile ce se ridica contra vietii.
imi era draga ca un suflet rar aruncat in nestire in lumea nesimtitoare, mojica, fudula, putreda de mici vicii care se innoada mai mult cu prostia decat cu marea destrabalare a nervilor.
Mi-era draga pentru ca palmuia cu dispretul tacerii toata nerozimea guraliva si intepata ce misuna pretutindeni, in saloane, la mese si mai ales acolo unde ordinea fireasca ar avea nevoie de mai multa sfintenie si tacere.
Mi-era draga pentru ca la nimeni ca la dansa senzatiile nu se ridicau si nu se topeau, in stare de sentimente, mai curat, mai nobil.
O iubeam si mi se parea o cumplita rusine de a-i marturisi ca o iubesc.
Pe la inceputul lui iulie, intr-o zi, batranul ma destepta din somn fara de veste.
- Doctore, imi zise el zguduindu-ma de brat, fata mea e bolnava. Am sarit din pat. M-am imbracat inaintea lui intr-o clipa. Neputand sa-mi potrivesc legatura, am rupt-o. Cand m-a luat de mana ca sa ma sui in trasura, m-am suit, dar am sarit dincolo. Dorinta de a pleca, de a ma duce, de a o vedea ma zapacise. Mi se parea ca trasura nu mai porneste, desi nici batranul n-avusese vreme sa se suie alaturea. Am ajuns. Eu cel dintai am pus mana pe clanta usii de la odaia ei.
- Doctore, n-ar fi bine s-o vestim, ca sa stie, ca sa... M-am inrosit. Ea era intinsa in pat, cu ochii inchisi, cu tamplele inrourate de sudoare, c-o mana pe frunte si acoperita pana la gat c-o velinta alba.
Am ramas singur cu dansa. Mi-am apropiat un scaun de pat. I-am luat o mana intr-ale mele. La toate intrebarile imi raspunse gales si bland:
- N-am nimic, n-am dormit asta-noapte. N-am nimic; m-am gandit. N-am nimic. Oh! As fi dorit sa nu te intalnesc niciodata, si doresc sa te vad totdeauna! Daca indraznesc atat de mult, e tocmai fiindca mi se pare ca mi se va sfarsi viata, ca nu mai pot trai, ca nu m-aud decat dintr-o departare nedeslusita. Visez, visez. Poate ca sunt bolnava, dar n-am nimic...
inmarmurisem. Mainile imi tremurau. Ganganii cateva cuvinte idioate. Ma plecai sa-i sarut mana si, stand cu buzele pe mana ei, nu izbutii s-o sarut.
- Nu e asa, doctore, intreba ea oftand, nu e asa ca lumea si viata sunt asa cum ti se par tie? Nu e asa ca lumea si viata sunt in cap la noi? Ca daca sunt rele sau bune, sunt la noi in inchipuire rele sau bune? Nu e asa ca daca iubesti pe cineva il iubesti fiindca ai gasit un om care intra ca intr-un calapod in omul-iluzie care s-a nascut si traieste in cap la tine? Nu e asa ca daca urasti pe cineva e ca acest cineva iti poceste iluziile tale, intrand in ele tocmai ca un cocosat care s-ar imbraca cu vesmintele unui om bine facut?
- Da, da, i-am raspuns eu, minunandu-ma de atata adancime de minte intr-un cap ignorant ca al unui salbatic.
- Doctore, esti omul care mi se nascuse in minte si pe care mi-era frica sa-l caut... Daca crezi ca n-o sa mor, iubeste-ma... Dar numai daca crezi ca o sa traiesc. Oh! as vrea sa traiesc! As vrea sa traiesc! Acum, as vrea sa traiesc...
Plangea fara zgomot, ca si cum si-ar fi adus aminte de-o fericire uitata. Lacrimile i se spargeau intre gene, alunecand la vale si pe-un obraz, si pe celalalt. ii sarutam mana, repetand intruna:
- O sa traiesti!... O sa traiesti!... Apoi isi retrase binisor mana de sub buzele mele, zicandu-mi:
- Du-te, te rog, as vrea sa dorm... Dupa un somn lung, odihnitor, o sa mi se para ca tot ce ti-am spus ti le-as fi spus de un an de zile... Altfel, mi-ar fi rusine sa te privesc drept in fata...
Batranul ma astepta in pragul camerei. Cum ma vazu, ma lua de mana, ma tari la el in odaie, ma aseza pe un fotoliu, intrebandu-ma pripit:
- Ce are? E bolnava greu? Ce are? D-ta stii ca eu numai pe ea o am! Ce are?
- Nimic. N-are nimic. si daca ar avea ceva, nici doctorul n-ar putea sa-i dea vreo reteta, nici farmacistul n-ar putea sa prepare reteta, daca doctorul i-ar da-o.
- Vasazica, poate fi primejdie mare, zise batranul, tintuind ochii spaimantati asupra mea.
- Da, pentru ca iubeste...
- Pe cine? intreba batranul tresarind.
- Mai bine ar fi sa-ti spuie ea... Batranul se uita in ochii mei. Cand am plecat, mi-a dat mana de trei ori; de trei ori m-a dus pana la usa si iarasi m-a intors; apoi mi-a soptit:
- As dori sa fii d-ta... Am plecat. Ma impiedicam de pietrele de pe strada, desi mergeam cu capul in jos. Cand am intrat in casa, un client ma astepta, voind sa ma consulte. I-am scris o reteta.
- Ah! n-o sa mai fiu singur! N-o sa mai fiu singur! Acel domn mi-a luat reteta. M-a privit ciudat, a plecat si cand a ajuns in mijlocul drumului a rupt reteta si-a aruncat-o in vant. Bucatelele de hartie pluteau leganandu-se. Clientul si-a mai aruncat privirile inca o data indarat. Desigur, credea ca sunt nebun. Eu am ras cu pofta si m-am tolanit pe-o canapea. Am adormit.
VI
Aci isi taie povestea. Sorbi de pe fundul paharului ceaiul rece si galbui ca chihlimbarul, isi trecu mana peste fruntea asudata, ofta, facu de cateva ori pe nas hi-hi-hi si dadu din cap.
- Ma ingrozeste acea fericire de un an de zile! Cand mi-amintesc ca pacea si blandetea ei s-au stins, durerea care ma incinge e ca un foc ce mi s-aprinde din talpi pana la crestet; gura mi se amaraste, ca si cum mi s-ar sparge in ea o basica de fiere; apoi, un fior rece, ca un sarpe umed, mi se incolaceste in sus pe sira spinarii. Sa nu te inteleaga si sa nu te rabde, sa nu te imbratiseze si sa nu te iubeasca decat o singura fiinta, si aceasta fiinta sa te paraseasca de veci! si in veci sa n-o poti uita; sa-i auzi glasul in urechi; sa-ti stea tagla inaintea ochilor niste ochi albastri, care se inchid a moarte; sa simti pe pielea mainilor urmele slabelor si recilor ei strangeri de mana; si, privind un munte, ascultand lautarii ori gonind in fuga zvapaiata a drumului de fier, in toate si oriunde, s-aud necontenit dorul ei: cel de pe urma: Ah, si cum as vrea sa traiesc!. Spune-mi d-ta daca n-as avea dreptul sa cer socoteala lui Dumnezeu si sa-l insult, ca pe-un caine, caci a nascocit lumea asta numai ca sa-si sature rautatea sa eterna! Spune-mi d-ta daca n-ar trebui sa-mi strivesc ochii, ca sa nu mai vad inaintea lor cea din urma cadere a pleoapelor peste frumosii sai ochi!
Dupa ce se sterse de sudoarea care-i brobonase fruntea si tamplele, tranti cat putu mainile pe masa. Paharele rasunara. Eu tresarii speriat. Ochii lui erau rosii si asa de cascati, ca pareau gata a se spinteca. Se scula de pe scaun, incepu sa se plimbe prin odaie, facand niste pasi largi si apasati.
- in sfarsit, domnule, zise el c-un glas salbatic, eram cu dansa in Italia, la Pisa. Oh! frumoasa Italie, cu cerul ei vioriu si adanc, cu soarele ei - potop de lumina si de viata -, cu pamantul acoperit cu vii, cu iasomie si cu portocale, pamant care te ameteste cu aburii sai de vin, cu miresmele sale de flori si de fructe; Italia, cu noptile argintii, cu naprasnicele cladiri, cu cantaretii si tragedienii sai zvapaiati si nemuritori; fericita Italie, gradina lumii, visul Nordului, basmul popoarelor; pentru mine va ramanea mormantul in care mi-am inchis de vecie marea mea iluzie, caci era cea dintai iluzie fericita a unui nefericit dezgustat deodata cu laptele pe care l-a supt, de la primul scutec sarac care l-a infasat! Nici aerul curat si viu, nici caldura potolita si incarcata cu viata, nici frumusetea fara de pereche a privelistilor care zguduie si trezesc in organismele stinse pofta si ramasitele vietii n-o intremau din acea lancezire funebra. ingalbenise, apoi se albise solba. in jurul obrajilor i se rotunjeau ape de marmura vinetie. si rabda linistit, privind la mine blajin, fara vorba, fara parere de rau, fara spaima de moartea care se latea pe nesimtite si ii sfredelea cele doua mari centre ale vietii: inima si creierul. As fi vrut sa planga, sa se rascoale contra lui Dumnezeu si a stiintei omenesti... As fi vrut sa-mi spuie ce-o doare, sa ma blesteme, sa ma urasca, sa intoarca ochii de la mine si sa inceteze odata cu acele priviri de o blandete si de o rabdare supraumana... Nu-i auzeam glasul decat rareori, si ingana:
- ti-am spus, ti-am spus sa nu ma iubesti daca stiinta ta te-ar incredinta ca n-o sa traiesc... Simt o mila adanca, rapindu-mi cele din urma nopti de odihna, cand ma gandesc c-o sa te las iar singur pe lume... incolo, nu stiu daca mai simt ceva... Sunt asa de slaba, ca nu mai am putere de a iubi si constiinta limpede de-a sti ca iubesc.
Nu-i raspundeam nimic. ii sarutam mainile. Gandurile mele erau un fel de ceata care-mi obosea creierul.
in ziua cand a nascut eu am simtit o durere monstruoasa in adancul rarunchilor. Am incremenit de spaima privind chinurile de care natura are nevoie pentru a-si descarca viata in proaspetele ei prasile. Trei zile si trei nopti n-a deschis ochii. Rasuflarea-i era slaba; abia aburea pe o mica oglinda. Inima ii batea rar, neregulat, si cateodata ii napustea sangele c-o manie neinteleasa; mainile ii tresareau; fata i se lumina si buzele cereau sa se dezlipeasca una de alta. M-am sfatuit cu unul din cei mai mari doctori italieni, un batran bun, un savant al carui zambet dovedea ca-n fata problemelor mari, de la care atarna moartea sau viata, ramasese sceptic si fatalist ca cel mai umil ignorant.
- Domnule, imi zise el, dupa ce cerceta cu de-amanuntul pe bolnava, ca si cum i-ar fi facut o adevarata disectie cu ochii, iata un caz de boala care ma face din nou sa cred ca medicina, cu cat se apropie mai mult de o stiinta pozitiva, cu cat vrea mai mult sa pipaie, sa vada, sa guste si sa auda organismul omului, cu cat vrea sa se inchida in anatomie si fiziologie, cu atat castiga si pierde deopotriva de mult. Nu as vrea ca oamenii de stiinta sa creada in basmul unui suflet asezat intr-o hotarata parte a trupului, nici intr-un suflet materie-eteriana, care tremura, si patrunde, si circula deosebit de om, in tot launtrul omului; dar as dori sa nu se dispretuiasca cu atata usurinta o stare psihologica care trebuie sa fie cu mult mai subtila, mai greu de studiat si de inteles. Aceasta stare psihologica trebuie sa fie cauza, iar starea fiziologica
- efectul. Eu socotesc ca de multe ori buna stare, ordinea si vigoarea fiziologica sunt zapacite, slabite de un dezgust sufletesc ascuns, bolnavicios, covarsitor, si adesea scapand din lumina constiintei bolnavului si din inteligenta dispretuitoare a savantului. Sotia d-tale, nascuta din parinti bolnavi, de cand a deschis ochii, de n-ar fi avut un cap predispus la ganduri, viata trupului nu i-ar fi fost rapita si arsa numai de creier. Acum, dupa emoragia din urma, slaba ei viata este o minune a sistemului nervos. Fii barbat. Eu nu cred intr-o scapare. I-ar trebui nu sa-i vindeci viata, ci sa-i torni o noua viata, sa o nasti a doua oara. incearca, daca vrei, transfuziunea. Un sange curat ar putea face o minune. Dar un sange ferit de boli, mostenit curat din mai multe generatii, un sange in stare de progres, in care viata sa fie indesata si cu putinta de a zamisli viata acolo unde moartea a inceput. in orasul nostru, ca in orice oras vechi si cult, nu stiu daca vei gasi un astfel de om.
Apoi batranul doctor se uita peste ochelari, zbarci fruntea sa alba si mare, ma stranse de obraji, iar se uita lung la mine si-mi zise trist:
- De, nu stiu, fireste, daca d-ta te hotarasti, daca vrei, daca crezi... daca-ti iubesti mult, mult sotia...
- Domnule doctor, o iubesc, o iubesc, o iubesc! Ea a dat iluzii de fericire unui dezgustat, eu ii dau tot sangele meu cu o placere patimasa si fericita!
Asa i-am raspuns si intr-o clipa mi-am scos haina si vesta. Dupa ce batranul m-a pipait si mi-a frecat catva muschii de la maini, a plecat sa-si aduca instrumentele trebuincioase la aceasta operatie, de care spanzura, ca intr-un fir de par, intreaga mea fericire, inganand in pragul usii:
- Bine, bine, ai un sange care ar invia un cadavru putred de mai multe saptamani...
Cand doctorul s-a reintors, m-a gasit plangand la capul ei. Dormea, amortise... Era cu putinta sa se mai destepte? Plangeam, si inaintea ochilor mei toate lucrurile pareau intunecate.
Ea zambea, intinsa si stravezie ca o bucata de ceara. Ah! si ce placere salbatica am simtit cand doctorul mi-a deschis o vana de la cot!
indata ce sangele meu a inceput sa intre si sa se imprastie in corpul ei mic si molesit, buzele incepura a-i tresari, a se rumeni, a invia. Pleoapele crapara putin si ochii i se aratara ca doua fasii albastre si umezi, apoi i se deschisera mari si incarcati cu lacrimi. in privirea ei neclintita se vedeau mirarea, frica, dorinta de a sti ce se petrece in ea si in jurul ei. in privirea ei vie, taiata de clipiri repezi, se vedeau o noua viata, un avant puternic, un dor de trai nemarginit, o senzatie ciudata de caldura si de fericire. Mainile i se incalzira; chipul i se lumina, i se aprinse de vointa si de placere. Eram fericit. si nu m-as fi clintit din loc pentru nimic in lume, de spaima ca nu cumva tubul care unea cotul meu cu vinele ei sa se sparga ori sa se miste. O basicuta de aer de-ar fi patruns in caile circulatiei, mi-ar fi ucis sarmanul meu ideal, care incepuse a se destepta.
Dar cand voi sa spuie nu stiu ce cuvant de multumire, fata i se albi din nou, buza de sus incepu sa-i tremure, dadu ochii peste cap, gura i se umezi, lacrimile incepura a i se intinde in doua siroaie pe amandoi obrajii. O convulsie epileptica. Varsa. Doctorul intrerupse operatia.
Am cazut pe-o canapea. Pierdusem cunostinta. Auzeam ca prin somn pasii doctorului si glasul lui.
- Se poate... E de mirare... Ciudat... Nu se stie... Cand a plecat, m-a zguduit si mi-a soptit in ureche:
- Ma intorc indata. Nu pierde nadejdea. Vom incerca cealalta transfuziune, transfuziunea mediata. incep sa nadajduiesc.
Peste doua ore m-am desteptat. Visasem si nu-mi aduceam aminte nimic din cate-mi trecusera prin minte. Chipuri urate, crampeie de vorbe, zgomote, plangeri, cosciuge, batai de clopote, un vartej amestecat, fara sir si fara inteles, imi zbuciumase creierul. O viata monstruoasa de chinuri, iata ce-mi fusese acea amortire a trupului meu zguduit de dureri si desfiintat de neodihna si de vegheri. La urma se facea ca plutesc in apa Arnului. Cand m-am desteptat, eram scaldat intr-o sudoare rece din talpi pana la crestet.
Ea dormea cu fata in sus. Nasul i se subtiase, ochii i se afundasera in cap, inchisi in niste rotocoale vinete. O clipa mi-aparu ca moarta.
Durerea se prefacu in nesimtire.
- Ei bine, a murit, a murit, nu face nimic!... si eu oi muri... Toata lumea moare... Natura intreaga moare... Cine poate opri in loc jocul fatal al legilor neindurate din univers? Revolta noastra?...
s-am inceput sa rad. Dar cand am pasit pragul, cu gand de a-mi vedea copila, asupra careia marturisesc ca-mi fusese scarba sa-mi arunc privirile, am ametit, m-am rezemat de zid si, fara sa-mi simt durerea, am inceput sa plang.
M-am tarat pana la leaganul fetitei, in odaia de-alaturi. si ea dormea cu fata-n sus si cu mainile pe piept. Desigur, toata lumea adormise in jurul durerii mele! si asa de micuta, abia sosind pe lume, era de mirare cum semana ma-sei. Aceleasi linii delicate si frumoase, aceleasi sprancene negre si subtiri, aceeasi frunte, aceeasi barbie ca un merisor de ceara, acelasi chip galben, acelasi trup slab. Un adevarat triumf al slabiciunii! O gluma cruda a naturii care daduse la o parte pe cel puternic pentru a continua pe cel plapand.
in aceasta fiinta stoarsa de viata vedeam bine nazuinta haina a ei de-a stinge o spita din omenire. s-am intors capul cu dezgust de la ceea ce ar fi trebuit sa privesc cu placere.
Aceasta fiinta vie mirosea a doua cadavre! Peste trei zile doctorul s-a hotarat la a doua transfuziune. Mi-am deschis vinele ca si intaiasi data. in nesiguranta mea eram fericit, privind ca fermecat la batranul doctor, care batea sangele intr-un vas de sticla pentru a-i scoate fibrele.
Eram liber, imi luase numai sangele. Puteam sa iau parte la operatie. si desi ma simteam aiurit, parca creierul mi s-ar fi ridicat in sus din teasta capului, totusi, credeam ca ajutorul meu va fi de un folos hotarator la izbanda incercarii.
Ne-am apropiat de patul ei. Misca. Asudase la tample. Cerca sa-si deschida pleoapele grele. incremenisem. Cand doctorul a inceput sa-i pompeze sangele, din nou a inceput sa invieze. Buzele i s-au rumenit. Ochii i s-au deschis mari si albastri, umezi si frumosi ca niste ochi frumosi cand zac de-o boala lunga.
Oh! sa nu-i inchida, ca moare! in ochi i s-a gramadit toata viata! Aste ganduri imi trecura prin minte ca un fulger si inghetai. Mana ei rece ma apuca de mijloc, ma atrase spre dansa, ma apropie de gura ei, ma saruta si-mi sopti:
- Degeaba! degeaba! Ah! si cum as vrea sa traiesc... Ma saruta inca o data, asa de apasat, ca parca ar fi voit sa intre in buzele mele, ofta si, cand inchise ochii, de s-ar fi stins soarele, creierul meu nu s-ar fi inecat intr-un potop de noapte mai neagra si mai infioratoare!
Cazusem in genunchi. N-am mai simtit decat cea din urma zgarcire a trupului ei si intepenirea cumplita a mainilor, care mi se impletisera pe dupa gat.
Greutatea trupului meu molesit ma dezlipi de acest cadavru scump si ma rostogolii pe parchet fara cunostinta.
O saptamana intreaga mi s-a parut ca m-am plimbat, c-am vorbit, ca m-au certat oamenii, ca m-au trantit in pat, ca batranul doctor imi pomenea de nu stiu ce stiinta... Pe unde ma plimbam, ce-am vorbit, cine ma lungea in pat... Nu stiu nimic... Niciodata nu mi-am adus aminte...
Dupa o saptamana m-am desteptat prins de friguri. Pe un scaun, langa mine, sta doctorul citind un jurnal.
- Unde e, doctore, unde e? Atat am putut sa-i strig.
- Nu vorbi asa de tare, imi raspunse el, apucandu-ma de mana. Trebuia s-o inmormantam ca pe orice crestin, ca pe orice mort. E datoria noastra, a celor vii, sa nu lasam ca putreziciunea, cu duhoarea si lividitatea ei injositoare, sa insulte trupul si chipul unei fiinte pe care am iubit-o. Langa un cadavru un sentiment de rusine si de religiozitate ne cuprinde pe toti deopotriva. Care om corupt, sceptic, ateu ar ingadui ca natura sa schilodeasca inaintea lui un trup odinioara cu vointa, cu simtire, cu vicii si cu virtuti ca si ale lui? Care om nu s-ar gandi ca prin acea stare de nesimtire si de pace vesnica va trece si el? Cine, in fata unui cadavru deformat si sfredelit de viermi, nu si-ar inchipui trupul sau in prada murdariilor de care natura are nevoie pentru a-si relua materia instrainata din sanul ei pentru o clipa? La ce-ti slujeste stiinta d-tale daca tipi ca un copil si insulti ca un salbatic de mai multe zile, fara sa ai constiinta? E o profunditate trista, dar nobila, in care trebuie sa patrunda un om ca d-ta, mai ales cand stie din ce e alcatuit omul. Noi, studiind legile naturii omenesti si cunoscandu-le, le datoram o supunere mai demna decat a celui din urma nenorocit, care nu pricepe de ce mananca, de ce doarme, de ce se lupta, de ce se naste si de ce moare.
Mi-am cuprins fata in maini, m-am intins, parca as fi voit sa-mi ies din piele si, nabusit de plans, i-am raspuns revoltat:
- Ah! doctore, esti mare si drept, dar la ce sunt bune cuvintele tale? in urechi aud necontenit dulcele ei glas; inaintea ochilor, chiar de mi i-ai scoate, vad necontenit niste ochi albastri inchizandu-se a moarte; pe pielea mainilor simt apasandu-se urmele slabelor si recilor ei strangeri de mana; in fundul creierului ma arde cel din urma dor al ei: Ah! si cum as vrea sa traiesc!
- Gandeste-te ca ai o copila care ii seamana intocmai...
- Atat mai rau! in capul celei vii voi vedea totdeauna un cap de mort, pentru care cu bucurie mi l-as fi zdrobit pe al meu intre doua pietre de moara...
si cuprins de furia de a ma strange de gat, am sarit din pat cu parul vulvoi si m-am repezit la fiarele ferestrelor.
Acolo, vantul racoritor mi-a linistit mintea bolnava. Arnul, galbui si linistit, alunecand fara vuiet pe sub arcurile podurilor de piatra, m-a ametit. Pamantul mi se invartea sub picioare, vechile palate pisane se clatinau pe talpile lor. si-am cazut in bratele batranului doctor.
- Cel putin e frumos locasul ei de odihna? Doua saptamani am stat lungit in pat, dormitand, aiurand, visand, cerand apa ziua si noaptea, neintelegand nimic, nesimtind nimic, parandu-mi-se ca umblu, ca stau, ca petrec, ca rad, ca plang, ca sunt intr-o trasura mare, ca ma sui in turnul plecat al Pisei, ca plutesc pe deasupra unei ape intinse, ca ma ridica cineva c-o sarma in sus, in sus, si ca plutesc in aer peste intreaga lume.
Cand m-am sculat din pat, eram slab si galben. Lumea mi se parea o minune din care nu faceam parte.
Ma simteam azvarlit in prapastia unei linisti fara fund. Ma plimbam incet prin odaie. M-am oprit la fereastra. Pe Lungarno trecea un regiment de bersaglieri cu muzica in frunte. Ei, ca niste jucarii de plumb, si frumosul lor mars, ca si cum un copil ar fi cantat printr-un pieptene acoperit cu foaie de tigara.
Mi-am aruncat ochii spre Baptister. Maiestosul Baptister al catedralei din Pisa ca o oala rasturnata cu fundul in sus.
in odaia de alaturi tipa un glas ascutit.
- Cine plange acolo? O servitoare, o italianca scurta si groasa, mi-a raspuns:
- Fetita d-voastra.
- Fata mea? Ce fata? Ah... bine... las-o sa planga...
- Doriti s-o vedeti?
- Nu, nu doresc...
- Ce frumoasa si ce delicata e!
- E frumoasa? E delicata? Bine... Nu face nimic...
- si seamana cu doamna, asa de mult! asa de mult!..
- Seamana cu doamna!... Bine... Lasa sa semene... si eram linistit, profund de linistit. Desigur, altcuiva ii era mila in mine. Altcineva se mai incerca sa planga in mine, un om din trecut, o constiinta adormita ori moarta, care tresarise ca prin minune, galvanizata de cuvintele si seamana cu doamna asa de mult!
M-am insanatosit, dar am ramas slab, galben si linistit. intr-o zi m-am dus cu doctorul ca sa-mi arate mormantul ei. in camposanto (cimitir, cum ii zicem noi, popor nerespectuos si sceptic), i-am vazut mormantul proaspat, nebatatorit inca, negatit cu flori, ars de soare si neplans de nimeni. M-am uitat la dansul; l-am masurat cu ochii; l-am deschis in inchipuirea mea si n-am vazut pe nimeni... Un cosciug gol, o perna alba, de care nici un cap nu se rezema, un giulgiu alb, care nu infasura pe nimeni...
Am ingenuncheat din vointa si priceperea muschilor de la picioare. Am plecat capul in jos, caci de la ea, fara nici o porunca, junghietura s-a frant din cauza instinctului muscular care apleaca capul cand se indoaie genunchii. Ochii mi-au umezit o Bulevard principal in orasul Pisa din Italia.
clipa, caci glandula lacrimala se contracta putin cand plecam capul, cand apasam sprancenele pe ochi si ridicam in sus muschii fetei de la radacina nasului.
M-am ridicat de pe mormant: inima moarta, cum venisem. Am luat pe doctor de brat si-am plecat spre casa. in fata unui atelier de sculptura m-am oprit. Am poruncit un monument frumos; am dat cat mi s-a cerut si, pornind inainte, am intrebat pe bunul doctor, care ma privea lung:
- Nu e asa ca o sa fie cel mai frumos mormant? As vrea sa ne intoarcem, sa platesc insutit, ca in toata Pisa sa nu fie alt monument mai frumos!
- stii, imi raspunse el strangandu-ma de brat, ca eu cred in trecerea sentimentelor dintr-unele intr-altele, intocmai cum lumina se poate schimba in miscare, miscarea in electricitate, electricitatea in caldura si caldura in lumina? La d-ta durerea s-a schimbat intr-o vanitate sinistra si linistita. Fereste-te de liniste. Linistea in d-ta poate deveni organica si te poate sorbi atat de mult, incat sa nu-ti ramana, spre deosebire de un cadavru, decat puterea involuntara de a nu te descompune si libertatea fizica de a te misca.
VII
Aci se opri. isi lua capul in maini. Se odihni. Aprinse a nu stiu cata tigara. Dadu din cap. Facu pe nas de cateva ori hi-hi, ca de obicei. si incepu iarasi cu un glas infundat si obosit, parca mi-ar fi vorbit dintr-un dulap inchis:
- M-am intors in tara. M-am retras la mosia ei parinteasca. si aproape trei ani de zile n-am vorbit cu nimeni. in aceasta vreme, nu s-a publicat nici o carte, nici o dare de seama despre transfuziune, in nemteste, in frantuzeste si in italieneste, fara sa le fi citit.
Uram pe toti doctorii care se ocupau de aceasta operatie, mai ales pe de Belina, caci, dupa cum spun niste arhive de fiziologie 1870, pagina 43, din 175 de cazuri a vindecat bine de tot 85. si am o manie care nu m-a parasit nici pana azi, sa rup si sa ard la miezul noptii toate volumele ce-mi vin din strainatate privitoare la transfuziune.
imi blestem sangele ca n-a fost in stare sa-mi vindece idealul. Dar copila mea se facuse de trei ani. Era slaba, cu ochii albastri, si umezi, si frumosi ca ai ei. Era ea, din talpi pana la crestet. Era ea, micuta si trista. Era ea, de trei ani.
si-ti inchipuiesti eroare mai presus de rabdarea omeneasca cand aceasta fetita imi zicea tata si-si impletea subtirelele ei brate pe dupa gatul meu, si cand eu mi-apropiam buzele de fruntea ei ca s-o sarut, buzele inghetau tremurand, in frumosul si nevinovatul cap al copilei eu vedeam capul uscat si mort al ei. si lasand-o repede jos, ii ziceam fara mila:
- Du-te de te joaca, du-te, du-te... intr-o zi am scapat-o din brate. A plans. Am deschis un volum sosit de curand, in care era vorba despre un nou aparat de transfuziune mediata.
Frumusetea naturii mi-era indiferenta. Treceam prin holdele aurii, prin campiile inflorite, ori coboram o vale mocirloasa, mi-era deopotriva.
Un singur gand: ce strica biata copila? O iubesc eu ori nu? Ar trebui sa-i dau in genunchi, tocmai fiindca poarta frumosul si nobilul ei chip. E cu putinta ca durerea sa fi facut din mine un caine linistit, fara pic de iubire si fara pic de mila?
Oh! cat m-am silit, cat mi-am framantat mintea ca sa aflu daca iubesc ori nu pe-acest copil, al meu si-al ei, usurel ca o umbra, blond si auriu ca luceafarul, bland ca o sfanta, fraged ca un lastar crud si trist ca un ochi de mort care se inchide!
si se uita la mine sfios, gata sa planga, gata sa zambeasca, cersindu-mi mangaierea mea adormita.
Mintea i se dezvoltase, singura de la ea, intr-un chip surprinzator. Era de sase ani trecuti.
intr-o seara, dupa ce umblasem toata ziua, m-apropiam de pridvorul caselor, obosit si fara nici un gand. Cui nu i-ar fi placut acea seara de vara, intinsa ca un zabranic fumuriu peste toata aria nemarginita a campiilor? Cine n-ar fi admirat cerul fara pic de nori, cupola uriasa, in crestetul caruia cateva stele, ca niste ochi de argint, incepusera a clipi? Cine n-ar fi ascultat cu placere intoarcerea vitelor de la pasune cu balangaitul lor departat, cu strigatele flacailor pierdute in oracaitul broastelor galagioase? Cine nu si-ar fi deschis inima toata la odihna acestei blande seri? Numai mie nu-mi erau date pacea si bucuria sufletului. Abia suisem trei trepte de la pridvor cand auzii glasul bun si bolnavicios al fetitei mele. Vorbea cu doica parca ar fi vorbit cu o muma.
- Doica, mie nu mi-e bine, si nu ma doare nimic...
- Ei, draga mamei, ai ostenit, toata ziua colo, colo...
- As, nu, toata ziua am dormit pe canapea...
- Cine stie... Sa vad fruntea. Cam arzi...
- Doica, dar nici tata nu e bine...
- De unde stii?
- Dac-ar fi bine, ar fi mai vesel...
- Dar nu e vesel?
- Daca ar fi vesel, n-ar citi atat de mult... Cine stie ce cauta in cartile lui cu coaste, cu picioare si cu capete de oameni taiati... Mie mi-e frica de cartile lui...
- Dar nu citeste, mama, toata ziua.
- Cand nu citeste, ce folos, rataceste pretutindeni, parca i-ar fi urate lucrurile si oamenii din casa...
- Ei, ce-ai vrea tu, draga, sa faca?
- Eu as vrea, as vrea - dar sa nu ma spui - as vrea sa ma mangaie, sa ma sarute si sa se joace cu mine. Eu nu stiu cum saruta tata, si ce mult as dori sa stiu! Cand vrea sa ma sarute, odata se intuneca si ma scapa din brate. Eu il iubesc mult, mult, si mi-e frica de el... Eu il iubesc, dar el nu ma iubeste... imi vine sa-i dau toate jucariile si sa-i zic: imi plac foarte mult, dar ia-le si iubeste-ma... Doica, mie mi-e cald... si mi-e sete... si mi-e sila... As vrea sa ma culc...
A plecat spre odaia ei, oftand ca un om batran. De mi-ai fi dat foc, nu m-as fi incalzit mai mult. Acele vorbe bune si nevinovate, acel oftat din fundul rarunchilor, acea melancolie bolnava m-au zguduit si m-au trezit din impietrirea mea fatala. Am plans ca un copil cand se pierde de ma-sa si mi-am desirat in minte tot trecutul nefericit. Dupa ce m-am odihnit pe treptele pridvorului, cu capul in maini, cu ochii inchisi si surd la auiala intinsa a satului, m-am sculat. Am facut doi pasi, impleticindu-ma. Simteam intreaga greutate a durerii mele, dar ma simteam parinte. invinsesem acea liniste mormantala. Ma simteam om. Eram sigur ca-mi iubesc fetita. si ce alta fericire as fi dorit mai mult? Mi-am sters naduseala de pe frunte.
- Tot am pentru cine trai ! Cand pusei mana pe clanta, tresarii. Cand deschisei usa, ramasei in prag. Plecai umilit capul in jos. De asta data mie mi-era frica de dansa.
O iubeam. M-apropiai de pat. Se culcase. Adormise cu o mana sub obraz. ii pipaii fruntea. Ardea; tresarea. Era slaba, stravezie; urechile, lustruite; zgarciul nasului ii albea pe sub pielea subtire; manusitele desirate; pieptul ingust si cilindric. Doctorul cerceta si parintele suferea la capul acestui copil de o frumusete vaga si de o delicatete plapanda.
Pe o masa ardea o lumanare. Ma sculai sa o dau la o parte din ochii ei. si cand eram cu spatele spre dansa am tresarit auzind-o:
- Tata! tata! Se desteptase. O sarutai pana nu mai stiui de mine. Iesii afara, de rusine. Nu-mi mai putui stapani lacrimile. O idee imi fulgera: Arde, arde, se mistuie inainte de a trai! Oh! si este acelasi obraz, acelasi cap, aceeasi fiinta care imi moare sub ochi de doua ori.
A doua zi cand am vazut-o era tot in pat. M-a privit lung si bland, ca si ma-sa. Toata viata ii navalise in ochi, ca si ma-sei. Privirile ei largi ma cuprindeau, ma ardeau, ca si ale ma-sei. O sarutai de multe ori. si ea, mangaindu-ma cu mainile slabe si alunecoase, ma tortura, fara sa stie, cu aceste cuvinte:
- Ah! ce bine-mi pare! Ce bine saruti tu, ce bine saruti tu, tata! Ce bine imi pare ca sunt bolnava!
O lasai sa doarma. Iesii cu capul in jos, simtind pe grumaji piciorul neindurat al soartei, care m-abatea la pamant. Intrai in biblioteca. Privii repede peste toti autorii de medicina. Cazui pe un scaun. Tot ce stiam vantura prin minte. Nimic. Am rasfoit un vraf de tomuri. Nimic..
Contra unui rau atat de mare, inghesuit intr-un piept atat de mic, cine putea sa lupte? si-apoi nu era ea alta fiinta care pierea, ci tot cealalta: murise de anemie, murea si de oftica. Un foc mare se stinsese, si din el mai plutea in intunericul lumii o slaba scanteie. Trebuia sa se stinga.
Ma intorsei in odaie ca sa o vad. Voiam sa incerc ceva, fie chiar de mi-ar fi murit in maini.
Cand deschisei usa, mi se paru ca se invarteste in pat. Eram sigur ca doarme. O privii mult stand in picioare si, fara sa vreau, mormaii cufundat in ganduri:
- O! ce buze albe! Ce buze albe! Ce obraji galbeni! Plecai deznadajduit, imi trebuia aer, aer, aer. Apucai peste campi. Nu ma intorsei decat cu noaptea in cap. De-a dreptul la dansa m-am dus. Era desteapta si ma astepta. O vazui si mi s-a parut ca ma inselau ochii. Atata viata in ochi! si gura ei atat de rumena!
- Ce obraji frumosi! Ce buze vii! Ce buze rumene! Ma apropiai de dansa ca sa o sarut, ca sa-mi vars focul. Oh! cine m-ar putea crede fara a inmarmuri? Fusese desteapta, imi auzise spaima de buzele ei albe si si le facuse cu vopsea rosie de pe pereti.
Atata rabdare si jertfa dumnezeiasca de la un copil de sase ani imi zdrobi toate puterile.
Cazui ca o carpa langa dansa. Corpul imi murise si capul mi sa parea ca are sa sara in bucati de o revolta oarba.
Am plans. Am sarutat-o. Am adormit langa dansa.
Vecinul meu se opri iarasi din vorba. Era alb ca varul. Ofta. Se scula in picioare. Se uita pe fereastra si zise rastit:
- Ce prosti suntem! Soarele e de mult pe cer, si noi cu lumanarile aprinse!
in adevar, afara era ziua alba. Dar eu incremenisem uitandu-ma la el cum se plimba de repede prin odaie. Un leu furios inchis in zabrele de fier. Se opri langa mine si ma stranse de brat.
- Ce te uiti la mine? Ce mai vrei? Nu mi-a fost destul? Nu ti-e de ajuns? Fluviile n-au iesit din albiile lor, muntii nu s-au pravalit... A murit si ea, ca si ma-sa, iaca tot!
Mania ii da un aer asa de mare, ca mi se paru ca se izbeste cu capul de tavan. Tremuram varga. Dupa cele din urma cuvinte, ca prin minune, fata i se linisti, ochii i se micsorara; ma lasa de brat; imi intinse mana prieteneste si imi zise linistit:
- Iarta-ma daca te speriai. Un moment de manie, care trecu si nu va mai veni. in noaptea aceasta mi-am trait din nou nefericita mea viata, si desigur ca va fi cea din urma noapte din viata mea. Linistea ma va inghiti din nou. A avut dreptate batranul doctor italian. Linistea mea a devenit organica. intre un cadavru si mine nu sunt alte deosebiri decat puterea involuntara de a nu ma descompune si libertatea fizica de a ma misca. Cred ca de acum inainte chiar mania de a citi noaptea ma va parasi. Cea din urma tresarire de viata s-a stins cu aceasta noapte, ca si cum ar fi fost cel din urma acord dureros cu care se incheie si se stinge o simfonie trista...
VIII.
Cand am iesit din odaia lui si am dat de soarele cald, mi s-a parut ca ies dintr-un mormant la lumina buna a zilei.
insiruita de-a lungul soselei, o ceata nebunatica de domni si de doamne goneau calari spre Rucar.
Eram ametit. Ma plimbai pe terasa din mijlocul orasului, poreclita Bulevard pardon de multimea care se plimba pe dansa si se izbeste la fiece pas. Gandurile mi-erau imprastiate. Peste trei zile am simtit o prietenie adanca pentru acest nefericit doctor.
Vorbea putin, rar si despre lucruri neinsemnate. si nu vorbea decat cu mine.
intr-o zi, pe Podul Mogosoaei, il vazui intins, cu mainile cruce pe piept si clatinandu-se intre ingerii auriti ai dricului negru, urmat de o multime de rude, desigur, cu batistele la ochi. Privirea mi se intuneca de cateva lacrimi.
si de nu l-as fi vazut cu mainile pe piept si dus cu picioarele inainte, as fi crezut ca e viu, ca se plimba, intr-o trasura mai ciudata si mai caraghioasa decat a unui oarecare print grec.
As fi crezut... intre linistea lui de altadata si linistea lui de mort, nici o deosebire.
Liniste
Liniste - continuare
Aceasta pagina a fost accesata de 4230 ori.
