Liniste
de Barbu Stefanescu Delavrancea
I.
De trei ori l-am vazut in viata mea si ramasese neschimbat: aceeasi fata, aceeasi barba carunta, acelasi mers oblu si capul plecat tot pe umarul drept.
Aceeasi liniste adanca. si l-am vazut in mijlocul unei naturi asa de mandre, ca s-ar fi miscat sufletul celui din urma ticalos. Pieptul urias al Ceahlaului si Dambovicioara, despicand in doua creierii muntilor, pentru ca sa-si desire tramba apelor sale reci si albastrii, au descretit fruntea vestezita a atator cartofori, au scaparat in inima a atator zgarciti o veselie straina de sunetul banului s-au desfatat atati nerozi de negustori cati brazi si cati mesteceni sunt pe ceafa de piatra a acestor tinuturi fericite.
Apele se bat, rostogolesc bolovanii, umplu vultorile si sar peste stancile lustruite; sipotele tasnesc si-si azvarla sulul apelor reci ca niste arcuri de sticla stravezie; muntii se incaleca grumaz peste grumaz, pana in slava cerului; calatorii admira, rad, petrec, beau pe muschiul moale si bland ca o catifea verde. Numai el priveste asa de risipit, ca parca nu vede; asculta zgomotul cascadelor si glumele celorlalti asa de nepasator, ca parca n-aude; si se misca asa de usurel si de incet, ca parca ar sta pe loc.
De trei ori l-am vazut si de trei ori mi s-a parut ca vad o masina perfecta, alcatuita in chip de om, a carei miscare dinlauntru ar fi taina vreunui mecanic de geniu, care ar fi voit sa-si bata joc de oameni si de Dumnezeu: pe oameni inselandu-i si pe Dumnezeu imitandu-l.
II.
La ora mancarii m-am asezat la o masa din apropierea lui. intotdeauna o liniste adanca il inghite ca intr-un cosciug de plumb. Respiratia nu i se simte. Privirea ii e pironita in farfurie. Mainile i se misca c-o indemanare si c-o precizie de spaima. Furculita, cutitul si lingura nu i se simt. Cand porunceste servitorului, glasul nu i s-aude. Mananca si te indoiesti daca mesteca. E cald. Sudoarea ii broboneaza fruntea, ii picura pe vesminte; el nu se sterge; vantul rascoleste praful si gunoaiele - caci lumea mananca in curtea birtului - vartejul trece peste dansul; lumea zarvaie; multi se supara ca nu sunt bine serviti; el tace. si de-o luna de zile de cand sta la bai n-a vorbit cu nimeni, n-a salutat pe nimeni, n-a intins mana nimanui.
Dar o fi trist, o fi nefericit, o fi bolnav, o fi nebun... nimeni nu stie. E linistit ca un obosit care doarme, nepasator ca un mort si nepatruns ca o pestera fara fund. Ceilalti il privesc nemultumiti, caci linistea lui le insulta zgomotul si usurinta lor. si multi il arata cu degetul, soptindu-si:
- Cine o fi acest domn care traieste cu dusii de pe lume?
- Nu stiu... Mi se pare ca e un strain.
- Ce limba vorbeste?
- As! nici una!
- Ia priveste la el: o tuica, o sticla de vin, trei feluri de bucate, pe care le inghite fara sa le mestece... incolo: nu vorbeste, nu rade, nu se supara... Ce ciudat om!
- Vezi, zicea o doamna frumusica catre un capitan de tunari, ce galbena si ce intinsa piele are pe obraji mutul care mananca singur, care tace fara a se gandi, care mananca fara a mesteca, care misca buzele si nu i se aude glasul? Nu-ti poti inchipui, draga Pol, cum imi naspreste nervii cu mutenia lui. L-as saruta o data daca i-as auzi glasul, i-as da in genunchi daca mi-ar spune cum il cheama si, daca ar face o betie, as fi in stare...
- Ce? raspunse capitanul, dand ochii peste cap si razand un ras guturait si gros. Ce-ai face daca s-ar imbata? Spune-mi, Mimi, c-as vrea sa stie si maiorul cand o veni. Maiorul o sa rada cand si-o cunoaste bine giuvaierul de nevasta.
si inghitira cateva pahare de vin. Doamna se scobi in dinti; rase pe nas; deschise ochii mari si galesi si il batu pe picior. Capitanul isi rezemase capul in mana dreapta, privind alene la masa acelui domn tacut si linistit.
- Vrei tu, Mimi, sa-i auzi glasul?
- Vreau, vreau, raspunse ea repede si tranti un pahar cu fundul pe masa.
- Ce-mi dai?
- Ceva mai mult decat i-as da mutului daca ar vorbi.
- Bine, raspunse capitanul. Facu semn unui chelner sa vina si, cand se apropie de dansul, ii sopti ceva la ureche, ii batu din picior, ii zambi si ii zise:
- Nu fi prost, ma, iti dau un bacsis bun.
- si eu, ingana Mimi, fara sa stie despre ce este vorba.
- Ce ti-a cerut acum? intreba capitanul pe chelner.
- Tocana.
- Tocana? Foarte bine... O sa vorbeasca... Chelnerul pleca, iar capitanul facu mana copaita si prinse o duzina de muste. La unele le rupse aripile, la altele le strivi capetele si, cand chelnerul sosi cu tocana, le presara in sosul ei galben si cleios, soptindu-i :
- Du-i-o; e numa buna; acum o sa vorbeasca. Doamna pufni de ras, inganand:
- Ce nebun esti, Pol! Ce haz ai cand te cam cherchelesti! Eram mahnit de aceasta cruzime, si totusi abia imi stapaneam rasul privind la scarboasa tocana, care incepuse sa alerge.
Necunoscutul privi lung in farfurie si nu arata nici scarba, nici suparare. Lua furculita, scoase linistit, una dupa alta, toate mustele, tacu si incepu sa manance, fara a se sinchisi de vecinii care radeau cu hohote.
- Ce gugumanie rea! mormaii eu, revoltat de veselia capitanului s-a doamnei de langa dansul, dar asa de incet, incat socotii ca nimeni nu ma auzise.
Dar acel domn, singur si inchis ca printr-un blestem la orice impresie trista ori vesela, ridica capul din farfurie, zambi o clipa usurel si nepasator. Se uita tinta la mine si tresarii cand ii auzii glasul:
- De ce te superi, domnule, ar trebui eu sa ma supar. Eu insa am un caine cam harbar: de cateva ori mi-a murdarit ghetele si niciodata nu l-am batut. si oamenii, ca si dobitoacele, sunt mai adeseori murdari si prosti, iar nu rai. Toata deosebirea e ca oamenii, cand sunt prosti, murdari si rai, sunt mai prosti, mai murdari si mai rai decat orice dobitoc.
Capitanul il auzi si tacu. Vroi sa fumeze si-si baga tigareta cu focul in gura. Eu vrusei sa raspund necunoscutului, dar el bause cel din urma pahar de vin, isi luase palaria si bastonul si, intr-o clipa, se facu nevazut.
Fara voia mea, ca si cand m-as fi sculat in mijlocul noptii dupa un vis care te zapaceste, ma sculai de la masa, fara sa-mi platesc mancarea, si ma repezii dupa acel domn ciudat, fantastic, al carui glas rece, despretuitor si totusi bland si bun imi atatase atata curiozitate, ca nimeni si nimic nu m-ar mai fi stapanit locului. Rasturnai scaunul, ma izbii de o cucoana batrana, care tranti in urma mea un Hei! ce, esti chior, domnule?, si-o rupsei la fuga, simtindu-ma fatal atras de acel necunoscut bizar.
Cu toata graba mea si tacaiala inimii, il vedeam lamurit in minte: galben, carunt, tacut, despretuitor, singur in mijlocul lumii ca intr-un pustiu, si glasul lui, care ma taiase adanc, ca o limba de otel rece, il auzeam necontenit bananaindu-mi in creier. in acest om simteam o fatalitate care te ameteste. O prapastie adanca care te tintuieste pe buzele ei si-i privesti fundul adanc si inecat in negura. O melancolie frumoasa si infioratoare, ce te induioseaza, te zguduie si iti risipeste orce idee de viata, infigand in tine numai patima oarba a necunoscutului.
L-am ajuns. Cu bastonul, cu mainile in buzunar, cu capul plecat in jos, adus de spete, tresarind din vreme in vreme, el mergea incetinel, fara sa i se-auda pasii si fara a arunca privirea in laturi. Dar cum dete de soseaua ce mana, suind cotis, catre Namaesti si Rucar, iuti pasii, scotand mainile din buzunarele bluzei. Ridica capul in sus, ca si cum ar fi fost furat de blanda frumusete a caselor mici, albe, curate si inconjurate cu ograzi de pruni si cu porumbisti verzi si fasaitoare; isi plimba in nestire privirea uimita din platoul Bughii in albia larga si pietroasa a Rau-Targului.
in dreptul unei case mici, pusa cam sub sosea, ingradita cu late si ocolita cu maturica, cu craite, cu fasolica si cu flori-domnesti, abatu din drum, cobori pe-o poteca, deschise poarta si, fara a se uita indarat, intra in curte, se urca in pridvor si se facu nevazut in casa, trantind usa dupa el.
Fireste, ma hotarai sa pandesc in sosea. Dadui tarcoale in jurul casei, pana cand vazui iesind din curte o taranca voinica si frumoasa; ma luai dupa ea; intrai in vorba: Ba un' te duci, ba ce-ti pasa; ba ce sa iei de la carciuma; ba o farama de untdelemn, ca maine e Sfanta duminica. La carciuma, mai da-i o tuica, mai da-i alta, mai da-i si pe-a treia, si vorba se dezleaga.
- Lelita, ii zisei eu, cum cheama pe boierul gazduit de d-ta?
- Ca zau, sa ma crezi, domnisorule, nici eu nu stiu. Unde te-apropii de dansul... toata ziua tace; noaptea doar ce-l mai auzi bolborosind, singur in odaie, cu perdelele lasate si cu usa incuiata. Da', de, n-am ce zice, e om bun si plateste bine. Ce nu ma impaca sunt niste carti ale lui cu capete de oameni morti, cu picioare jupuite... Doamne fereste!
taranca vesela, vorba lunga si hazlie, cazu la invoiala ca-mi inchiriaza odaia de alaturi de acel domn, pa nu mai jos de doi poli, ca la ea e curat, ca e odihna buna, ca sunt toale sa te ingropi in ele pana in gat; si, unde mai pui, umbra deasa si prune de tot felul; ma rog, la cate ramneste inima omului.
A doua zi, pe vremea pranzului, luai geamantanul si ma asezai la noua gazda.
III
in prima noapte nu putui dormi. Vecinul meu se plimba in lungul odaii pana la miezul noptii, apoi il auzii cum se incerca sa puie zavorul incet-incet, si catre unu-doua din noapte ofta asa de lung ca si cum ar fi scapat din mainile cuiva care s-ar fi incercat sa-l nabuseasca. Marturisesc ca frica m-a apucat cand l-am auzit ca incepe sa vorbeasca: la inceput cate-o vorba nedeslusita, apoi fraze intregi, la urma mi se paru ca citeste si, in sfarsit, aceasta scena tainica se incheie cu un mare zgomot, facandu-ma sa sar din plapuma. Desigur, trantise niste carti.
Ma lungii din nou in pat, cu ochii deschisi in intunericul odaii. Catva timp nu mai auzii nimic afara de suietul jalnic al raului.
Nu trecu mult, si zgomotul de-alaturi se auzi iarasi, dar de asta data vecinul meu mi se paru apucat de furii. Se rastea, ofta, insira cuvinte fara inteles, rupea si mototolea la hartie, ca si cum ar fi smuls foi din vreo carte, il auzii bine cum racai de mai multe ori niste chibrituri si dete foc la ceva care ardea repede. Se deslusea bine palalaile supte de cosul sobei.
Dupa acest foc, ce nu tinu decat cateva minute, el incepu sa se plimbe in lungul odaii, zicand cu nespusa manie:
- Da, da, foarte bine! inca unul! inca unul! inca un dobitoc care nu stie ce vorbeste! Asa le trebuie. sarlatani! Oamenii sunt prosti!
Niciodata n-am inteles ca in noaptea aceea cum un om poate muri de frica. Vecinul meu plangea. Eu nu puteam inchide ochii. Desigur, vecinul meu e nebun. Daca zavorul de la usa lui ar fi cracnit, in nestire, atins de el din greseala, eu as fi inghetat in acea clipa, asa cum ma aflam, c-un pumn inclestat si c-o mana pe frunte. Toate lucrurile in casa, masa, perdelele, scaunele si soba se clatinau din loc, imbracau forme de monstri, de cate dihanii toate pot sa treaca printr-o inchipuire smintita de spaima, si dantuiau, si sareau, si se strambau la mine, ca si cum nebunia de-alaturi le-ar fi dat suflet si plan de-a ma cuprinde in vartejul ei fantastic.
Inima incepu sa mi se bata; rasuflarea mi se impiedica de cateva ori si, fara sa stiu de unde mai aveam putere, ma rasturnai cu fata in jos. La ziua alba, somnul, bunul somn, ma fura cu odihna lui mangaietoare.
M-am desteptat dupa amiaza. Nu-mi mai era frica. Ma intremasem. Odata inchipuirea linistita, ma simteam, ca si in ziua de mai inainte, legat de pasii acelui necunoscut.
- Nu se poate, nu e nebun. Un nebun asa de cuminte e cu neputinta... Mi-e rusine mie de mine... Ce las am fost!
Nu sfarsisem bine de mormait aceste cuvinte, si luai niste foarfece de pe masa mea, intrai binisor in casa la vecin si, masurandu-mi departarea ochilor pe-o perdea de la fereastra lui, taiai doua rotocoale prin care puteam privi de-afara inauntrul odaii ca prin doua sticle de ochelari.
Toata ziua am umblat incotro m-au dus picioarele. Am jucat popice la Crasan, m-am suit pe platoul Bughii, m-am dus pana la Matau. Toate cate le admiram cu doua zile mai inainte nu mai insemnau nimica. Natura mi se parea o secatura si asteptam cu nerabdare ca noaptea sa inghita farmecele privelistilor, absorbit de aceste intrebari:
Cine o fi acest om? De unde o fi venind? Ce fel de viata duce? Ziua linistit si noaptea in prada atator chinuri... Ce om este acest nefericit?
Pe la miezul noptii, vazand ca si-a aprins lumanarea, am intrat binisor in curte.
Luna mi-era nesuferita, caci lumina din crestetul cerului sa fi zis ca este ziua.
in varful picioarelor m-am apropiat de fereastra odaii lui. Ma suii pe prispa care ocolea de jur imprejur casele si, abia respirand de emotie, imi potrivii ochii pe cele doua rotocoale taiate in perdeaua de la fereastra.
Vedeam bine in odaia lui. Ca la un minut inchisei ochii. Era o crima purtarea mea. Spionam un om atat de bun si de linistit. Despecetluiam o scrisoare plina de taine, care nu-mi era adresata mie. Intram hoteste intr-o constiinta inchisa si nefericita.
Dar cand deschisei ochii, toate grijile si gandurile omenesti, curate si inalte, se risipira. O putere mai mare decat vointa si cinstea mea ma tintui la fereastra.
El isi lepadase bluza si vesta. Deschisese pe-o masa mare de brad doua volume groase, cu figuri negre si tablouri colorate. Deslusit nu vedeam cam ce reprezentau.
La gura sobei era un morman de scrum de hartie. Se uita putin pe una din carti. Citi linistit o pagina, apoi incepu sa se plimbe in lungul odaii, cu niste pasi din ce in ce mai largi si mai apasati. Obrajii lui, galbeni si fara pic de viata, se deschisera, se luminara, se rumenira putin, dar asa de repede, incat intelesei ca acea caldura nu le era fireasca, ci, ca si cum l-ar fi dogorit un foc strain de sangele lui, o gura de soba incinsa, o izbire de soare in crestetul capului. Ochii lui, stinsi si adormiti in orbitele intunecoase de sub fruntea lata si alba, se deschisera mari, aprinsi, scanteietori si incepura a-i juca in toate partile. Buzele i se dezlipira, tremurara, apoi indrugara cateva vorbe pe care nu le auzii.
Mersu-i inchis intre cele doua ziduri era o goana furioasa; si nu se intorcea din mers decat numai cand era aproape sa se izbeasca cu capul de pereti.
Se opri in mijlocul casei, se freca pe frunte. Cand ridica ochii in sus, erau incarcati cu lacrimi. Dadu din maini, ca si cum ar fi vorbit cu cineva, si zise cu dezgust si cu revolta:
- Of! of! sa nu crezi in Dumnezeu, bine, dar sa nu crezi in noroc? Idiot si ateu e acela care nu crede in soarta, in soarta care te incinge cu cercuri de fier de la nastere, in soarta pe care ti-o fata oamenii si imprejurarile, lumea si moravurile ei. Viata nu e libera; viata e o sclavie si un joc de carti; o carte fatala te prigoneste zece generatii intregi, daca vitalitatea bestiei dintr-un neam nu se curma mai degraba!
Dupa aceste cuvinte facu de cateva ori pe nas hi-hi si se aseza pe un scaun de langa masa, isi cuprinse tamplele in maini, plecandu-se pe-o carte.
inmarmurisem privind si ascultand fara sa inteleg nimic din cate vedeam si auzeam.
Dupa ce intoarse cateva foi, o mana ii cazu molesit si greu pe tomul de alaturi si incepu sa planga ca un copil. Lacrimile ii picurau una dupa alta, repede ca o ploaie calda, pe foile cartii, pana cand, nemaivazand, desigur, randurile, se scula de la masa, ofta adanc, ca si in noaptea trecuta, si ingana cu ochii in sus, ca si cum ar fi fost o femeie care se roaga la icoana:
- Dar eu tocmai asa am facut, tocmai... Tuburile n-au rasuflat. Sangele a avut tocmai caldura unui om pe deplin sanatos... si sange mai curat ca al meu era cu greu de gasit... Nici-o boala n-am avut care sa-si fi varsat si plamadit in el elementele mortii, acele milioane de atomi vii care se revolta si tulbura si infrang tainica goana si primenire a vietii... As vrea sa-mi dovedesc mie insumi ca am gresit, numai astfel poate mi-as birui lasitatea si mi-as zdrobi viata ca pe-un pahar din care ai baut pana te-ai imbatat si nu mai ai ce bea...
si incepu iarasi sa se plimbe. De asta data obrajii lui erau un amestec de galben, alb si vanat. Mi se paru ca tremura. Dupa cateva invartituri prin odaie, se repezi la cartea pe care citise, o zvarli cu scarba de pe masa, o mototoli, ii smulse foile, rasufland pe nas asa de puternic incat il auzii cum auzi din departare un cal speriat.
Aduna toate foile, le indesa in gura sobei, aprinse un chibrit si le dadu foc. Casa se lumina de valvatai. El, dupa ce arsera cele din urma petice, se intoarse la masa de lucru si zise cu multumire rea:
- Da, asa le trebuie! inca unul care nu stie ce spune! inca unul care nu se multumeste pe ce stie si scrie volume intregi despre ce nu stie si nu-i este dat sa stie !
Poate ca erau trei ceasuri dupa miezul noptii. Luna scapatase mult la vale. Mi-era racoare, dar nu-mi venea sa parasesc locul de panda.
Era obosit; sta adus de mijloc, intors cu spatele la mine si rezemat in maini de masa alba. Dupa cateva minute de gandire se duse la un geamantan; il deschise; scoase o cutie; se aseza pe un scaun; arunca un picior peste celalalt; puse cutia pe masa; o deschise; lua din ea o lupa si un cutitas de otel; isi sumese maneca stanga pana-n cot; isi rezema varful cutitului de pulpa mainii si zise linistit:
- Desigur, sangele meu n-a fost bun. O mostenire de la mosi, de la stramosi, un faliment de sange pe care l-am primit in vinele mele fara sa stiu, fara sa vreau si fara ca ei sa fi stiut si sa fi vrut.
Cum sfarsi aceste cuvinte, apasa cu mana dreapta pe plaselele negre ale cutitului, a carui limba subtire si sclipitoare ii patrunse carnea. Cand il trase in sus, sangele tasni, ii aluneca la vale inrosindu-i camasa stransa ca un covrig in jurul cotului.
si privea linistit. Pe mine m-apucara niste fiori reci de-a lungul spinarii. Vazand cum picura sangele de la cot la pamant, imi simtii ochii calzi de lacrimi. De osteneala si de spaima imi veni ameteala. inchisei ochii si zguduii putin cele doua vergele de fier, de care ma inhatasem sa nu cad.
Cand ma desmeticii, dadui sa privesc prin rotocoalele din perdea, dar nu mai vazui nimic. Clipii din ochi. Ma frecai bine pe frunte, in casa era lumina si totusi nu mai vazui nimic.
Deodata, incepui sa tremur. Doua fasii de ger mi se strecurara prin amandoi ochii. Tocmai in dreptul lor intalnisem o alta pereche de ochi care scanteiau ca doi ochi de pisica, uitandu-se adanc intr-ai mei. Eram prins. Ma simtise. si il auzii ca rade, zicandu-mi:
- Nu e asa, vecine, ca sangele meu e rosu si bun? Nu e asa? Un mort, daca, printr-o minune, ar fi ras si ar fi vorbit, n-ar fi ras si n-ar fi vorbit mai rece, mai uscat si mai sinistru ca acea fantoma neagra care-mi batu in geam.
Am rupt-o la fuga. Pe la poarta mi s-au taiat picioarele si abia m-am tarat, cativa pasi, pe malul santului de la sosea.
Rasaritul batea in profir. Cocosii cantau, lipaind din aripi. Braiele de muscele se zareau intr-o lumina lesioasa. Raul Targului venea cu suietul sau din departare. Iarba era uda.
Poate ca de frig, ori de frica, adormii si nu ma desteptai decat numai la scartaitul asurzitor al unui car incarcat cu scanduri, coborand de la herastraiele din Rucar. Soarele era sus.
Vegheasem toata noaptea in picioare; nu mancasem; ma dureau coastele; mi-era frig; racisem; ameteam. Ma prinsera frigurile.
Intrai in odaia mea. Ma tolanii pe pat. Unde picai, acolo adormii. Cat oi fi dormit nu stiu, dar visam ca se facea ca un prieten, cum arar se mai gasesc pe lume, ma mangaia pe frunte si pe mainile mele inghetate.
Ma desteptai. Deschisei ochii si ramasei incremenit cu ochii tagla, asa cum eram, trantit de-a curmezisul patului, cu gatul stramb si cu vinele de la gat supuse. Vroii sa strig. Cascai gura, dar n-auzii nimic, in fata mea sta nemiscat acel om necunoscut. Privirea lui mi se parea ca ma judeca, ma osandeste si ma executa.
- Nu fi copil, n-ai de ce sa te sperii, imi zise el blajin si ma potoli. Ai dormit in sosea; ai racit; o sa-ti treaca; nu e nimic; de tot te poti lecui, afara de dezgust si de indoiala.
si vazand ca dau sa vorbesc fara a izbuti, imi lua o mana intr-ale sale, ma mangaie, apoi incepu sa-mi vorbeasca, zambind:
- Am sa-ti dau o sticla de vin; s-o bei toata, sa mananci bine s-o sa-ti treaca. Sunt doctor, adica am invatat medicina si nu mai cerc sa vindec pe nimeni. Deseara ai sa afli tot ce ai vrut sa afli. La toate am fost osandit pe lume, dar sa ma creada oamenii si nebun, dupa ce sunt nefericit, ar fi mai mult decat mi-este dat sa rabd si sa tac.
Mi-aduse o sticla de vin, pe fundul careia se vedeau manunchiuri de tintaura.
si pleca. Am baut tot vinul. M-am dus la birt; am mancat zdravan, m-am ratacit de-a lungul raului pana la podul care taie aproape pe la jumatate calea dintre Campu-Lung si Namaesti. tarancele, cu fotele rosii si cu camasile albe, sumese intr-un sold, nalbeau panzele, copii desculti si numai in camasi groase si ridicate pana la burta lor, doldora de prune si de mere, balaceau prin suvitele de apa ce se coteau din matca raului iarasi in matca lui.
Eu bateam cu bastonul pietricelele si ma gandeam cum, fara de voie, furam tainele unui suflet atat de bun ca al vecinului meu.
Morile vuiau de-a lungul apei, vanturand prin spitele lor late talazurile limpezi si clabucite de spuma. Pivele isi bocaneau cracii grosi si grei, batand, ghemuind si strivind abalele.
IV
Pe innoptate m-am dus acasa. Toate cate imi treceau prin minte despre acel om ciudat mi se pareau prostii si nu-mi lamureau acea noapte fantastica.
Pe la zece ore usa se deschise. El aparu in prag; imi ticai inima si abia putui crede urechilor cand il auzii chemandu-ma:
- Poftim la mine daca vrei. Am ceai si tutun bun. si-o sa vorbim, mai ales ca n-ai stiut sa-ti stapanesti curiozitatea. Nu e bine sa furi cu coada ochiului, nici sa tragi cu urechea pe la geamurile oamenilor. Daca te-ar plati cineva pentru aceleasi fapte, ti-ar fi rusine, ti-ar suna in minte cuvantul de spion... desi nu plata, ci faptul injoseste.
Ma lua de mana si ma duse in odaia lui. Pe masa de brad erau doua carti, doua ceaiuri care-si afumau aburii caldicei si mirositori, si cutitasul de chirurg patat cu sange inchegat.
Cu frica in san, m-asezai pe-un scaun. El era in fata mea. Aprinseram cate o tigara. Sorbi de doua-trei ori din ceai si incepu sa vorbeasca, ca un om zapacit de ganduri, care nu stie cum sa si le adune.
- Ei, ei, imi zise el, oftand usurel, omul de cand se naste vine cu jumatate de soarta in el. Cand un copil ramane nepasator la zgomote, la ocari, la batai, si nu se gandeste decat la mancare; cand nu simte mila de cersetori; cand se indoapa cu dumicatul din urma, fiind satul pana in gat, mai bine decat sa-l dea cuiva; cand chinuieste pisicile si cainii; cand strange lucru peste lucru, jucarie peste jucarie, acest copil a sosit cu jumatate de noroc in lume. Daca imprejurarile nu l-ar suci din calea lui fireasca, el, desigur, va fi, la mare, un calic, un nemilos, un necinstit, un egoist. Nu-i mai trebuie nimic ca sa fie fericit, afara poate de putinica desteptaciune, pentru ca sa-si aleaga frizura bine, sa-si scuture hainele bine, sa-si lustruiasca ghetele si sa minta intotdeauna. Ai putea, aproape cu siguranta, de la un mic semn, sa deosebesti, cu douazeci de ani inainte, care copil va ajunge un om procopsit si fericit si care va muri cum a si trait: sarac si nefericit. Daca pe la varsta de cinci-sase ani deschide niste ochi blegi si reci, nepasatori, mari si uscati, nu mai ramane indoiala ca prostia simturilor la el e in stransa legatura cu prostia creierului, si aceste doua prostii sunt de ajuns ca sa-l fericeasca o viata intreaga. Daca, din contra, ochii lui se maresc si se micsoreaza; daca se strang nervos in pleoape si se desfac repede pana la frunte; daca clipesc fara ordine si daca mania, ca si bucuria lui i se aprind in luminile lor, e de ajuns ca sa te incredintezi ca aceasta viata care-i scapara in priviri porneste dintr-un foc de viata din aluatul aprins al creierului, si aceste doua vieti sunt de ajuns pentru ca sa-l chinuiasca intreaga lui viata, mai ales in lumea noastra, sireata si proasta, lustruita si ignoranta pana la salbaticie. Eu, neajungand nimic si necunoscandu-ma nimeni, pot, fara sa crezi ca ma laud, sa-ti spun ca din intamplare am sosit pe lume un copil viu, neastamparat, milos, necumpatat in toate, amestecand rasul cu plansul intr-o clipa, simtitor, dureros de simtitor, caci de mic nu deosebeam intre o palma s-o vorba rea sau urata. Un singur cusur aveam: eram sarac. s-a fost de ajuns...
Aci se opri din vorba. Sorbi din ceai. Ridica din umarul drept si facu pe nas de cateva ori hi-hi, ca si cum ar fi ras. Apoi incepu, clipind des:
- Nu stiu daca d-ta intelegi pe deplin cuvantul sa-ra-ci-e?
- imi pare rau ca-l inteleg...
- Nu e vorba de saracia-lipsa, ci de saracia care te alunga sa-ti slugarnicesti viata in casele bogate ale parvenitilor. Painea ti se pare amara, vinul acru, hainele te ard, salteaua - umpluta cu pietre, si perna pe care-ti pleci capul - intesata cu maracini. Toti acesti imbogatiti prin sarlatanii si furturi sunt convinsi ca platindu-ti un serviciu iti cumpara si viata. O, Doamne, dar te uiti cu scarba si cu mila la ei... Nu stiu cum sa-si indulceasca viata macar de-ar avea vistieriile imparatiilor toate. Cu mult mai bine traiesc cainii si slugile la vatra lor bogata si toanta. Sfarsisem bine liceul. Urmam la medicina. Dam lectii la copiii unui falit milionar; copii rai, rau naraviti, lenesi si gugumani. Dupa trei saptamani vorbeam despre progresele copiilor. Eram la masa. El, un om gros in pantece si in ceafa, inchis si ciupit in obraji, tinea intruna ca sa-si faca copiii militari; militaria e cariera sigura mai ales cand ai cevasilea cheag. Ea, o femeie uscata si nalta, infipta la vorba, incapatanata si necajicioasa, nu lasa deloc cu deputatia. Deputatia este o meserie care duce departe. M-am amestecat in discutie, caci mi-era sila sa-i ascult. Le-am spus cat de multe lipsesc copiilor si cat de multe le mai trebuiesc.
- D-ta prea observi multe, prea stii multe si prea vorbesti mult, imi raspunse el, zuruindu-si inconstient banii din buzunar.
Pentru prima oara vorbeam cu ei. Pentru prima oara vorbeau ei cu mine.
A doua zi, bineinteles, mi-am luat cartile s-am plecat in voia intamplarii. La douazeci de ani, pe pamant si sub cer, lesne se incaputeaza un culcus de trai.
Dupa catava vreme ma pripasisem la un mare functionar. Dam lectii la o fetita de sapte ani, destul de frumusica, destul de desteapta, si destul de lenesa, si destul de rasfatata. Era primul si singurul copil la parinti. Acesti oameni mi se pareau mai buni, mai de omenie.
El, om linistit, nici prost, nici destept, si nu invatase multa carte ca sa-si vatame inteligenta sa mediocra. Ea era frumoasa, tanara, vie, ii placeau discutiile; nebuna dupa Rolla , recita binisor Le Saule si Steluta lui Alecsandri, mai ales acel singur vers ge Vast poem al lui Alfred de Musset, publicat in 1833. Una dintre cele mai cunoscute poezii ale lui Alfred de Musset, publicata in 1830.
nial si simplu: Pe cand eram in lume tu singura si eu, il spunea minunat, cu toata melancolia, cu toata parerea de rau adanca si omeneasca ce i se cuvine.
Aci iar isi taie cuvantul. De asta data surase iar amestecat cu acel hi-hi trist si obisnuit. Rasuci o tigareta, o aprinse la lumanare; ma indemna sa-mi beau ceaiul si incepu sa-mi povesteasca cu o ironie asa de ciudata, ca parc-ar fi ranjit la cineva.
- Doamna era foarte buna cu mine. Vorbea, radea, discuta ceasuri intregi. Vroia sa afle ce-mi place si ce nu. Ne certam mai pe toti poetii mari si, dupa ce ma atata la discutie, ma asculta privindu-ma lung si nemiscat, sfarsind mai intotdeauna prin a-mi da dreptate si a-mi marturisi ca-i place grozav cum vorbeam si cum citesc.
Eu ma inroseam si ea radea. Ne facusem destul de prieteni, doar nu ne ziceam pe nume si nu ne ziceam nici intr-un fel.
intr-o zi discutam impreuna daca un vestit poet al nostru a iubit ori ba, ca un adevarat artist si poet, si daca poeziile lui de iubire raspund la porniri adevarate si profunde. Ea zicea ca da, eu sustineam contrariul.
- Ce vrei, acele versuri usoare, limpezi, bogate, acele comparatii fericite, acea credinta in dragostea lui sunt niste dovezi puternice ca poetul a simtit si a stiut sa spuie ce simte.
- Nu, eu nu sunt de parerea d-tale, ii raspunsei eu. Versurile lui sunt usoare pentru ca nu spun nimic. O muzica de silabe nu poate fi decat usoara. Limpezimea lor le vine nu din profunditate, ci din indiferenta. Cand spui lucruri pe care orice om de bun-simt, tolanit fara grija pe o sofa moale, le poate spune, ar fi si pacat sa nu fii limpede, mai ales cand toata viata ai ciripit in versuri. Comparatiile lui, in genere, ca toate celelalte figuri, sunt, dupa forma si dupa cum tind sa lumineze si sa invieze o idee, nefiresti si scolareste cautate. Bogatia la el e lipsita de miscarea si de caldura vietii. Tocmai felul acestei bogatii dovedeste ca scriitorul nu vede, nu simte si nu intelege deodata. Cand vede si simte, nu intelege; cand vede si intelege, nu simte. si cand vede, simte si intelege, atunci desigur ca este vorba despre ceea ce omului ordinar de tot nu i-ar trece prin minte. Atatea diminutive, atatea figuri cautate si moarte, atata nepatrundere in inima omeneasca, atata cumpatare in vers, atata blandete de simtire, atata duiosie de cuvinte, toate acestea ti-arata pe omul cu temperament molau si fericit. As putea zice ca numai cand descrie ce vede si inseamna ce umbla in gura poporului, numai in aceste cazuri e destul de bine, este chiar un artist desavarsit. Iubirea, ca si toate celelalte patimi ce nu se pot vedea, pentru el au ramas comori ascunse, pe care niciodata nu le-a putut gasi. Cine iubeste are caldura logica si retorica temperamentului lui, nu se incurca in imagini si in cuvinte ce trec prin mintea oricarui scolar bun si mosier destept.
Ea ma lua de brat si eu tresarii. Mi-era cald. Mi-era sila. Nu intelegeam bine. Mi-era frica. Toata vitejia de cuvinte pieri. Amutii, fara sa-mi dau seama bine de ce. si nici acum nu-mi aduc aminte daca, plimbandu-ne prin odai si iarasi intorcandune pe urmele noastre, am scos vreo vorba.
Pentru prima oara prietenia ei ma umilea. Daca ar fi fost o femeie de pe drumuri, daca nu m-ar fi platit si nu mi-ar fi dat sa mananc, mi-ar fi facut placere caldura bratului ei rotund apasat intr-al meu; as fi iubit-o... daca n-as fi apucat sa cred ca este cinstita.
Ma surprinsese. Ma uimise. imi rasturna toate credintele mele. si mai ales cand a auzit clopotelul de la usa, si-a tresarit la bratul meu, si-a alergat vesela si mangaietoare inaintea barbatului sau, iti marturisesc ca am inghetat in picioare.
si mi-a facut un rau nespus cand mi-am simtit naivitatea sangerata si cand curatenia iluziilor mele mi s-a parut ca este o curata prostie. Nu este simtire nobila care sa nu se zguduie cand vrajmasul ei ti-o surprinde dormitand si ti-o izbeste repede.
Toata noaptea, un singur gand am tors in creier. Daca a cercat sa ma iubeasca, desigur ca maine ma va uri. Am fost atat de neghiob si de rusinos cu dansa, am vazut-o atat de injosit prefacuta intre mine si barbatul sau, incat ea o sa vada in mine un frate nesuferit, care surprinde pacatele unei surori mai mari.
O saptamana nu mi-a vorbit. Ea tacea, eu taceam. Alta greseala de care vedeam bine ca-i pare rau. Nevorbindu-mi, ea simtea ca se acuza de o vina care poate ca nu fusese decat un capriciu usor si trecator, o pompare mai repede a sangelui spre creier, o ameteala a inchipuirii, o iluzie ce arunca pentru o clipa drepturile barbatului asupra unui tanar necunoscut...
Dupa o saptamana, intr-o sarbatoare, ea veni spre mine. Eram singuri. Zambi, dar trist si rautacios. si, ca si cum si-ar fi adus aminte de ieri, imi zise:
- Vasazica, d-ta sustii ca ce admira o lume toata sunt niste copilarii rimate, ca lumea se inseala si ca numai d-ta ai dreptate... Nu stiu cum - parca nu mi s-ar fi intamplat nimica -prinsei la vorba, si invarteste la foi, si despica la versuri, si inhata figurile care mi se pareau mai ordinare si mai nepotrivite si, cand socoteam, dupa vechiul si prietenosul obicei, ca ea o sa ma aprobe, o auzii ca-mi zice c-o manie ascunsa cu mult mestesug:
- D-ta prea citesti multe, prea stii multe, prea observi multe si prea vorbesti multe...
in acel minut, ca printr-o minune, mi se paru ca vad sub pielea ei tot organismul brut al falitului. Aceeasi fraza, aceleasi cuvinte, aceeasi manie si acelasi dispret.
As fi dorit sa-i spun: Puteai sa ma dai pe usa afara ceva mai putin crud. Curajul ma parasi. Cine crede ca dreptatea are si indrazneala nu stie ce spune.
A doua zi am plecat si de la inaltul functionar. De asta data trist, cu un inceput de indoiala, de dezgust si de nu stiu ce boala, ale carei efecte fizice le simteam pretutindeni, dar mai ales in creier.
Neputand sta la nimeni, m-am hotarat sa ma fac copist, pentru ca sa pot sfarsi medicina.
in sectia noastra trebuia sa facem un raport ministrului de domenii.
seful de birou mi-a dat sa-i copiez ciorna acestui raport, ciorna lunga de mai multe coale, fara nici-o ordine, fara nici-un inteles; greseli de fraze, de cuvinte, de punctuatie; greseli de logica, motive slabe; lipsa de studii; lipsa de fond, lipsa de forma.
Am aratat sefului cateva greseli prea grosolane din sumedenia de nerozii.
- D-ta prea stii multe, prea observi multe... Desigur, toata lumea se invoise ca sa ma tortureze cu aceleasi cuvinte nesuferite.
seful meu fusese rau, dar inzecit de rau pentru mine, fara sa stie. Nemaiputandu-ma stapani, cercai sa-i dovedesc cata dreptate am. Era nimicit in fata mai micilor sai. S-a inrosit sfecla, a batut cu pumnul in masa, caci avea ciudata manie de-a imita pe ministrul sau, si mi-a raspuns furios:
- Nu esti bun de nimic! Te amesteci in toate ca mararul. Ei, ce e? O sa cada cerul pe noi? Ce este un raport? Un raport... Un raport... Parca o sa-l citeasca dl ministru... ca alta treaba n-are...
- Nu stiam ca dl ministru cere rapoarte pe care nu le citeste, raspunsei eu.
- D-ta prea vorbesti multe! Sa-l copiezi asa cum e! Cu aceste cuvinte imi intoarse spatele, mormaind: Poftim, tocmai cin' s-a gasit!
Am tacut, desi fierbea sangele in mine. si de cate ori, discutand cu prietenii mei, veneam cu vreo idee noua, pe care nu o puteau afla in lectiile nenorocit de marginite ale doctorilor nostri, toti sfarseau cu o ironie rea si intestata:
- Ma, dar multe mai stii si mult mai vorbesti! La primul examen de anatomie raspundeam profesorului dupa acelasi autor dupa care isi jefuia el lectiile. Asupra unei dezvoltari ma opri din vorba:
- Ce autor sustine aceste lucruri? I-am spus numele pe care-l cunostea destul de bine.
- Nu e adevarat!
- Dle doctor, e asa cum spun eu. in cea din urma editie are o nota de doua pagini, care nu se gaseste in primele editii.
- Destul, n-o sa invat carte de la d-ta! Asteptam rezultatul examenului. Eram galben. Tremuram de necaz. Doctorul Marcovici tocmai iesea din cancelarie necajit, strigand cat il lua gura:
- Bravo! are dreptate elevul, si il respinge! Profesor de buchi, iar nu de facultate!
Cum ma vazu, ma inhata de haina.
- Bine, nene... ai cazut la examen! si, dupa o injuratura strasnica, zise rastit: Mai fratioare, esti baiat sarac si stiu ca inveti carte, dar de ce nu-ti pazesti gura? Cand un guguman sustine ca n-ai dreptate si cand acel guguman ti-e examinator, inchide gura si taci. Cazi la examen pentru ca ai citit pe-o editie noua, si el nu are decat pe aceea pe care a tradus-o pe de margini cand invata la scoala. si nu stiu ce i-ai mai zis, ca tine intruna ca esti obraznic si ca vorbesti prea mult. El e ignorant si afon. De, ce sa-ti fac!...
Am ramas uimit. Pamantul mi se invartea sub picioare. De m-ai fi taiat, n-ar fi curs picatura de sange.
Ma dusei acasa. Era noapte si lumanarea mi se ispravise in sfesnic. in mine se hotarase desavarsit caracterul revoltatului. Stam lungit in pat, cu ghetele in picioare si cu palaria turtita.
Pentru ce toti oamenii imi imputa ca vorbesc mult? Pentru ce si prietenii, si cei pe care abia ii cunosc, si ignorantii, si cei cu carte, si perversii, si cei blanzi din fire, si falitii, si sefii de birou, si profesorii, si copiii, sunt, toti cu totii, contra mea de cum oi deschide gura? Desigur, vad lamurit toate aceste nedreptati care mi se fac.
in capitala noastra de parveniti, de negustori, de straini, de declamatori, de sireti, de ignoranti, inteligenta in medie e mai jos decat mediocra. Creierul e condamnat la adevaruri ordinare. Gandiri personale nu se petrec in mintea lenesa si slaba a orasului. si cand ceea ce framanti si arzi tu vreme indelungata, in cutia de os a capului, izbucneste afara, ca o lumina vie, cel care te asculta e ametit; ba, mai mult, creierul lui simte durere, caci e zguduit din acea adormire obisnuita si fericita. Mintea ta taie cararile batatorite si ordinare ale mintii lui. O singura vedere personala, adancita, spusa intr-o forma mai energica, e de ajuns ca sa-i ridici un stavilar peste care nu poate sari decat cu o munca grea si cu o cadere si mai grea de partea cealalta, iata ce trebuie sa insemneze ca eu vorbesc prea mult. O singura fraza sau doua ore de vorbire e acelasi lucru: daca ii trezesti din somn, daca ii pui pe ganduri si le tulburi odihna, vorbesti prea mult. Ei insa pot sa-si sparga urechile zile intregi; ceea ce indruga e bland, trece prin mintea oricarui hidrocefal, e usor, e linistit, e copilaresc, e vechi, e stiut, este in proprietatea tuturora, nu atata viata molesita din capul adversarului, nu o aprinde si nu o arde mai grabnic decat in somn, deci ei vorbesc putin, cuviincios si intelept.
Cand mi-am deslusit acea prigonire a tuturora contra mea, era prea tarziu, caci revolta era inveninata de dezgust si de dispret.
Revolta te rascoala contra lumii, dezgustul te face sa cazi in mijlocul ei, dispretul te exileaza din ea. Esti strain si singur intre-ai tai si in multime. Vorbesc o limba din care nu intelegi decat cuvintele dezlegate. Duc o viata pe care nu o explici decat ca si pe viata unui caine: nu mai e nici urat, nici frumos, nici cinstit, nici necinstit, nici bine, nici rau. Niste masini care sfarama, macina, moaie, dospesc, imprastie, ard si se misca: unele fac explozie, altele se odorogesc, altele se duc la treapat, si prea putine alearga in nestire, in goana vietii, tinind frunte tuturora, zdrobind tot ce intalnesc in cale si, totusi, nestiind, in aceasta vijelie a patimilor mici si murdare, nici de unde vin, nici pentru ce, nici incotro se duc.
M-am inchis in mine; am tacut; ma uitam lung, zambeam, ascultam, inchideam ochii.
Asa de invrajbit taceam, incat prietenii au inceput sa sopteasca:
- S-a prostit savantul; decat da si nu nu mai stie sa mormaie.
si nici n-as fi inteles ce fel de oameni si ce fel de prieteni mi-ar fi fost daca, cand vorbeam, nu m-ar fi acuzat ca vorbesc mult si cand taceam nu m-ar fi acuzat de prost.
Mai tarziu mi-au scornit una si mai boacana: Vorbea prea mult, tace prea mult - de netagaduit, fazele nebuniei.
si cand asemenea zvonuri mi-ajungeau la urechi, dam din umeri, ma gandeam cand la fierea unuia, cand la turtirea fruntii altuia, cand la prea multul sange al lui X, cand la anemia cutaruia, si sfarseam socoteala inganand linistit:
- Fireste, la inceput se purtau cu mine ca niste cunoscuti, apoi ca niste prieteni, mai apoi ca niste amici si acum ca niste frati.
V
Am trecut doctoratul cu mult succes. Teza mea era o lucrare deosebita. Gramadisem in ea multe observatii si multa citire.
La un consult, doctorul Marcovici - care ma iubea si respecta in mine, el, vorbaretul, pe omul tacut, el, omul de geniu, care n-avusese unde sa se dezvolte, pe omul de talent, sarac si nebagat in seama, - m-a chemat si pe mine ca sa-mi dau parerea.
Era la un bolnav batran, vaduv si uscat de o ftizie lenta, nesimtita, impiedicata in drumul ei de bunul trai si de desele calatorii in tarile calde.
Dupa o luna l-am pus pe picioare. Peste cateva zile am primit o scrisoare de la batran. Ma ruga sa vin pe la el. Cum m-a vazut, m-a strans de mana foarte prietenos. Mi-a multumit de buna ingrijire in timpul bolii si, mai nainte de a-i putea spune vreun cuvant, imi zise repede:
- Nu, nu, dle doctor, Marcovici m-a incredintat ca numai si numai d-ta m-ai scapat. si Marcovici e doctor mare, cinstit si sincer.
Am mancat la el. si-a fost de ajuns. Mancam de trei ori pe saptamana la batran. Avea o singura fata, de 18 ani. Micsoara, delicata, blanda, sfioasa, usoara la mers, nu i se auzea decat fasaitul matasos al rochiilor sale invoalte. Palida, cu nasul subtire, cu gura mica, cu buza de jos rasfranta putin, cu doua gropite in obraji la orice zambet, cu ochii albastri migdalati, umezi, buni si limpezi, pusi sub niste arcuri de sprancene subtiri si pierdute in tamplele ei albastrii. Parul balai, tremurand fir cu fir la fiece miscare a capului, i se lasa din crestetul fruntii in cosite mladiate dupa urechile ei mici si albe.
Niciodata n-am intalnit o fiinta a carei viata dinlauntru sa se zugraveasca mai bine in mladierea moale a trupului, in pielea stravezie a obrajilor, in privirea melancolica si blajina a ochilor si in glasul dulce, tremurator, prelung, ca un cantec ce se pierde in departare. Vointa slaba, aproape moarta; simtire calda, delicata, dar vaga. O impresie placuta, primita prea repede, pentru ea era o adevarata durere; tresarea ca si cum s-ar fi taiat; se rumenea, isi pleca fruntea in maini si ochii i se umezeau; placerea si durerea in ea erau asa de impletite, ca nici una, nici alta nu puteau naste si trai decat impreuna.
Surasul ei era melancolic; veselia ei era trista; multumirea ei adanca o slabea, o molesea, o aseza incetisor pe scaun, ca si cum ar fi fost ametita de friguri. Era o minune ciudata: tacuta, blanda, suferind si neavand nimica, nevoind nimica, necautand nimica, intotdeauna pe ganduri, privind linistit si departe, ca si cum si-ar fi desfasurat ziua ceea ce visase noaptea.
Asa cum era, te misca, te atragea in atmosfera palida si trista ce plutea si se invartea in jurul ei.
Neavand rabdare si placere de a citi, cantand la piano rar si incet, sa fi zis ca sub degetele ei piano era un pieptene de otel care-si zbarnaie dintii de un mosor patruns cu ace; fiindu-i sila sa se gateasca; neplacandu-i plimbarea, lumea si zgomotul, mintea i se incheia cu cateva adevaruri aflate de ea singura si spuse atat de simplu, incat de multe ori mi se parea ca nu spune nimic. Mai tarziu m-am incredintat ca acest cap delicat, neavand nici un graunte de cultura, neinvatand nimic din discutiile oamenilor, de care fugea prin instinct, brodea uneori adevaruri de o profunditate uimitoare.
Cunostea viata, intelegea natura printr-un soi de devinare invalmasita in imaginile ce-i aprindea in creier. si in tot ce vazuse i se parea ca domneste neclintit o armonie desavarsita si neinteleasa.
Era dar o minte inalta, dar saraca, o naivitate curata, dar banuitoare, o muta care-si vorbea siesi prin gesturi, prin monosilabe, prin incremenirea trupului drept pe picioare s-o goana de priviri ca doua sageti care se duc alaturi, departe, departe, dincolo de zarea care-ti joaca inaintea ochilor si de care niciodata nu te poti apropia.
O vijelie vine; norii se gramadesc; lumina se posomoraste; fulgerele scapara lancile lor de foc, frante pe marginile negre ale norilor; ploaia de vara cade siroaie basicate. Ea priveste lung, neclipind, apoi intoarce spatele acestei lupte infioratoare si ridica din umarul drept. A privit, a inteles in felul ei, si-a desfasurat gandurile si-a vorbit prin ridicarea umarului.
Seara, la ceai, cativa prieteni de-ai casei vorbesc despre cruzimile razboiului cu Franta, despre nerusinarile sceptice ale politicii noastre. Femeile vantura intrigile obisnuite ale capitalei. Ea asculta fara sa se miste. si, dupa multa vreme, cand ce a auzit s-a imbucat intr-un sistem al ei de a randui lumea, zice bland:
- Oameni... Oameni... Bietii oameni! si in aceste crampeie de gandire isi gramadea toata filozofia de un dezgust anemic, organic si nevinovat.
Mintea ei randuia imagini fara cuvinte, intelegea si dezlega ca o surdo-muta. si melancolia si-o desfasura prin gesturi intocmai cum un pianist si-ar executa un capriciu pe un dactilion.
in cuvintele Oameni! oameni!, spuse de ea incetinel si pe ganduri, ca un copil care ar cere apa buimacit de somn, eu simteam cum vrea de lamurit sa spuie ca oamenii sunt rai, sunt prosti, sunt grosolani, nefericiti si fatal tarati, din firea lor, in razboaie, in intrigi, in calomnii, in brutalitati, in vesnica neodihna.
O intelegeam pe deplin. si niciodata nu mi-a dat de ochi ca doi oameni cu naturi deosebite, pe cai deosebite si din cauze cu totul contrarii, si ajunga a se intalni, a se simti, a se intelege, a se potrivi si a se iubi fara voia lor, cum ni s-a intamplat noua.
Liniste
Liniste - continuare
Aceasta pagina a fost accesata de 5115 ori.
