De azi si de demult
de Barbu Stefanescu Delavrancea
In ziua de Craciun treceam prin Gradina Icoanei.Tacere si carari albe cotite pe dupa copaci fumurii. in spatele meu cineva isi sufla zgomotos nasul. Un stol de vrabii, speriat, se imprastie in toate partile. Era omul de chef, ca la o zi mare. Un batran, cu nasul rosu adus in barba lui alba. Vorbea singur. M-am dat la o parte. S-a dus bombanind: Ei, viata grea, ani grei... Un glas bland. Simtii ca e om bun.
in fata mea, lunga fatada, alba si pitoreasca, a scolii Centrale. La fereastra din mijloc, o fetita in rochie fumurie, cu capul rezemat de geam, privea. in niste ziduri mari, un cap mic si frumos... si o batista ii trecu pe la ochi. inca o fiinta fara copilarie. Cine stie de unde-a fi! in oraselul ei, veselie... copiii fericiti... ea, inchisa, singura si trista.
Plecai, cu ochii in jos, manand inainte acel tablou simplu si simpatic. E de mirare cata energie se pierde in cautarea subiectelor. Mai ales cu pictorii nu ma impac. Frumosul, naivul si simpaticul, pretutindeni. Oriunde iti intorci ochii, umbra, lumina, forma, vibrand de farmec si de simpatie. Pe Grigorescu toate l-au emotionat. Iaca un poet. Din panzele lui, de o elocventa uimitoare, poti sa-i reconstitui intreaga viata, notand precis ce a simtit pe toate cararile si prin toate oraselele pe unde s-a oprit cateva zile, cateva ore. intre acest tablou si maestru, o apropiere asa de mare, ca incepu sa mi se para nu cum il vazusem, ci cum l-ar fi prins el in cadru, usurel, poetic, intr-o lumina limpede si tremuratoare. „O fi sughitand“. Un vechi gand care tresari din impresiile si credintele copilariei.
Cum ar fi mai frumos? Cu batista la ochi, sau privirea neclintita asupra unei lumi departate si fericite? si jos cuvintele: „in ziua de Craciun“.
Pe strada Polona, nimeni. Pomi incarcati de zapada. in apropierea unor case mari, o tigancusa ghemuita intr-un palton vechi, cu buzunarele scoase afara. Crezui ca e bolnava. Trecui drumul. Manca un codru de paine alba si intindea, cu pofta, de niste costite de porc. in fata ei un caine ras si curat. Un danez soriciu. O privea. Cu ochii dupa friptura.Frumoasa lui zgarda dovedea ca e un... bogatas... si ce lacom!...Fulgii de zapada cad linistiti. Cainele se uita, ii scanteiaza ochii. Are aerul de-a zice: Bre! Ce lucruri bune mananci tu!- Nu ti-e frig? o intrebai eu.- tu...- Nu ti-e frica de caine?- tu...- Daca ti-o lua friptura?- Poi, slujnica lui mi-a dat-o.- Ce-o fi vrand el?- Carne. Oase, nu vrea oase, ca i-am dat oase.Fetita, murdara, ghemuita, mestecand repede. Cainele, gras, mandru, stand pe picioarele de dindarat. Un bogat care ravnea la un sarac.
Parca ma vaz in acel an in care n-am avut noroc.
M-am culcat devreme ca sa ma scol la miezul noptii. Am inchis ochii, dar n-am adormit. Ce emotiune! Aveam cizme noi. Nu le pusesem pana atunci. Traista in cui, batul dupa usa, caciula la capatai. si caciula era noua. imi ticaia inima, asteptand pe Banica cu tovarasii. Am rabdat cat am rabdat in plapuma, dar n-am mai putut. Multi poate nu veti fi stiind ce va sa zica Mos Ajun la 8 ani, ba inca si cu cizme noi...
- Ma imbrac, mama... vine Banica!
El era seful. Voinic, indraznet si de 14 ani. Eu, cel mai mic din ceata de sapte insi.
- Dracu’ sa stie... nu vaz nimic.
- Unde suntem, nea Banica?
- Om fi printre vii...
si suflam greu de tot.
- Ai ostenit, ma... cutare?
- As, nu-u-u-u!
- Zau ca nu stiu... nu vaz nimic...
- Om fi la gropi...
- La gropi?... nu vaz nimic... bagati de seama...
Un tipat desperat si scurt... Ma duceam in jos, in jos, adanc, parca se scufundase pamantul sub mine.
- Radule! Radule! striga Banica.
Ceilalti doi plangeau.
- Taceti, ma!
si le trase o injuratura.
- Radule!...
in sfarsit, ii raspunsei.
- Ce e, nea Banica?
- in gropi, ma?
- Da, nea Banica...
- Esti viu, ma?
Ceilalti doi incepura iar sa planga.
- Mai traiesti, ma?
- Cine?
- Tu, ma!
- Traiesc... n-am nimic... ca pe-o sanie...
Eu, in fundul gropilor de nisip, ma luptam sa sui, si cum suiam doi pasi, jiit... si alunecam in fund. Coaja zapezii, groasa si lustruita. Alunecam ca pe gheata.
- Ei, nu te sui, ma?
- Nu pot, nea Banica, alunec.
- Apoi ce sa facem?
- Eu stiu?...
si incepui sa plang.
- Nu plange, ma!
- Nu plang.
- Costache, porunci Banica, pun-te pe vine si da-ti drumul.
Costache, de 12 ani si baiat inimos.
Jiiiit... si odata ma pomenii cu Costache. imi veni inima la loc. Ma lua de mana. Apucaram in sus; dupa cativa pasi, jiit, amandoi odata... si iar, si iar, dar degeaba! Ni se umblasera buricele destelor.
- Mai, ce faceti, mai? striga Banica.
- Nu se poate, nea Banica, raspunse Costache.
- Apoi ce e de facut?
- Eu stiu?...
Cei doi incepura sa tipe.
- Nu ne lasa nea Banica, ia-ne si pe noi...
- Pai va dati voi drumu-n gropi, ma?
- Da, nea Banica, da...
Sa nu va mirati. Cand suntem mici, facem minuni de eroism din cauza fricii.
Tacere. Noi doi ascultam din fundul gropilor. Eram ca intr-o ocna, nu vedeam nimic. Banica, din cand in cand: Asa... stai... tu aici... Dumitru dupa Ion...
- Ce faci, nea Banica? striga Costache.
- La sir, ma... si cu in cap... venim si noi... tineti-va bine... haiti...
Jiiiiiit... si buf, unul peste altul rostogol la picioarele noastre.
in departare s-auzea incetinel, ca prin vis: Buna diminea... la... o... s... a... juuuuu...
Gropile erau adanci, adanci de tot. Noi abia zaream la doi pasi. Ei, ce e de facut? Banica lua pe Costache. Sa dibuie ei, incet-incet, pana or da de urma carutelor, ca numai p-acolo puteam sa scapam. Nu mai mi-era frica. Toata grija de cizme, sa nu le fi zgariat. Le pipaiam eu, dar nu vedeam nimic.
Noua celor mai mici ne zise:
- Voi sa mergeti gramada, ma, mai in urma, mai departe, ma, sa nu se surpe vreun mal, si cand oi zice eu: aici, baieti! voi sa raspundeti: aici! aici, nea Banica!
Sa nu se surpe vreun mal? ne inghetara inimile. Eu ma gandeam la mama... ce-o sa faca tata fara mine!... imi venea sa plang... ba si incepusem...
- Cine plange, ma?
- Ni-i-meni... mi-am suflat nasul.
si incet-incet, varati unii intr-altii, intraram in intunericul adanc. Nu zaream nici pe Costache, nici pe Banica.
in departare s-auzeau cete strigand, si strigatul lor se-apropia, se departa; alteori numai ca un vuiet de vant.
- Aici, baieti?
Tresariram.
- Aici, aici, nea Banica!
- Stati, ma... am dat de urma carutelor.
Ne opriram. Nea Banica, ca o umbra, se apropie de noi si ne puse pe drum. si, incet-incet, iesiram din gropi.
Cat om fi stat acolo nu stiu, dar parca intunericul batea in fumuriu.
- Cand s-a revarsa de ziua, ne zise nea Banica, am sa va duc la boieru’ cu fete multe si cu salep, ma.
- Ce, ne da salep?
- Daaaa...
Ce bun baiat nea Banica! Ce ne-am fi facut noi fara el?
Tremuram... Salep care frige intr-o odaie calda...
- De ce ne da salep, nea Banica?
- Vezi ca boier Matei, ma, are opt fete si a avut si un baiat, ma. Baiatul a murit, si de-atunci a ramas el ca deschide usa la toti baietii, la Mos Ajun, la colind, cu steaua si cu sorcova.
Ne umpluseram ca la jumatate traistele cu mere, cu covrigi si cu nuci, ba aveam si cate doua pere. Sa sarutati mana boierului.
sapte nasuri deodata, sapte maneci pe la nas, apoi cu totii ne-am dres glasul si am intrat intr-o curte mare. Deasupra pivnitei, un ceardac cu geamlacul luminat. Prin perdelele lasate se zareau cei dinauntru ca niste umbre. Dupa ce-am strigat, cat am putut de tare si de lung: Buna dimineata la Mos Ajun! Banica tinu discursul urmator:
- Sa traiti, coane Matei, si cu dimoazelile d-tale! La multi ani cu noroc si sanatate cu dimoazele cu tot! Noi, coane Matei!
- Voi, baieti?
- Noi, coane Matei.
- Ne cunoaste, nea Banica?
- As, nu, ma, de unde?! Dar asa e obiceiul casei.
Baturam picioarele in prag, intai Banica, apoi toti dupa dansul, si suiram scara cu caciulile in maini.
in fundul ceardacului, un pat lat. Conu’ Matei, intr-un halat nautiu cu flori rosii, sta greceste. Pe cap, o caciulita de plisa cu fireturi. Negricios la fata, ras, numai cu o dunga de barbuta alba, de la urechi in jos, incheindu-se la beregata. si niste ochi mari, negri si buni, cu toate ca deasupra lor avea doua smocuri de sprancene scurte si dese. in picioare, langa ei, trei fetite... ah! ce frumoasa era cea mai mica!
Conu’ Matei ne intinse mana, cu degetele frante in jos. Noi o sarutaram, pe rand, cu sfiala si cuminte. Boieru’ incepu:
- sedeti, baieti... (Noi, in picioare, nu ne miscam.) Aveam si eu un baiat... (in ochii lui doua lacrami) ar fi fost acum ca tine... (si arata pe nea Banica) n-a vrut Dumnezeu... (Eu incremenisem cu ochii la cea mai mica.) Dupa el s-a dus si ma-sa...semana cu el, dar ochii ei erau albastri... Va e frig?... (si pantalonasii ei, cu o palma mai lungi decat rochita... cu cerculete si cu flori cusute in gherghef.) Dar am sa va dau cate doua cesti de salep... (Salep? cum o fi chemand-o?... ca mine de mare... cu parul pe spate... se uita la mine... plec ochii in jos... ce urat trebuie sa fiu!) Linico tata, zi Ancutei de salep... (Linica o cheama... se invarteste repede... rochita i s-a umflat... parul ii salta pe umeri... s-a dus!)
Fiecare cu ceasca de salep.
Nea Banica sufla, tuguiind buzele; inghite, inghite in sec; nu poate inca sorbi; frige. Ceilalti sufla, sufla si ei. Eu simt aburi calzi pe la nas; suflu si eu, dar nu vaz, unde... Linica se uita la noi... Celelalte, mai maricele soptesc si rad incet. Au baut toti cate o ceasca, eu suflu mereu, uitandu-ma, gandindu-ma.
- Baietas... nu bei? zise boierul.
Odata ma rosii ca focul, si dintr-o sorbitura inghitii tot salepul.
Ne-a mai dat inca cate unul. L-am baut cu noduri, ca n-am mai indraznit sa-mi ridic ochii din ceasca. Linica se dusese.
Ne-a dat cate trei mere si un covrig. Am sarutat mana lui conu’ Matei si am plecat. Am colindat inca vro doua ceasuri, dar eu nu mai strigam si n-am mai scos nici o vorba. Ma gandeam. Ah! da... tradam... tradasem. Daca ar sti Nicuta popii! Ce rau e omul! si cum nu banuiesc cei mari, ce lume de emotiuni si de imagini se agita in capetele celor mici!
Spuneam incet sora-mi ca Linica era asa, era pe dincolo, iar tata, auzindu-ma, caci eu nu-l simtisem cand intrase in casa, mi-a zis surazand:
- Maaa! hotule!
Am tresarit. Am tacut. Dar multa vreme n-am uitat pe Linica. Unde-o fi ea?
Nu vi se pare ca unele intrebari tresar in noi, peste zecimi de ani, cu o melancolie delicioasa?
Pentru mine a fost un an trist, de care mi-aduc aminte cu un sentiment vag de cainta... prima mea tradare!
Un singur gand espiator... sa castig bani multi, cu sorcova, si sa dau Nicutii, in fiece dimineata, cate o placinta cu carne de la Kir Gligore, simigiul care trecea, strigand, pe nas si ascutit: „Platinta, platinzora!“
De cate sapte ori pe zi, pana la ajunul anului nou, am zis mamei:
- Mama... sorcova cu beteala!
in ajun:
- Mama!...
- Bine, bine... cu beteala...
Pe inserate, mama intra cu doua sorcove. Una cu patru trandafiri de hartie subtirica si cu cateva de beteala, alta, mai proasta, cu trandafiri rosii pe-o fata si albi pe cealalta. A buna pentru mine si a proasta pentru Ionica, un biet copil fara tata, cu un an mai mic ca mine, cu care umblam eu la sorcovaiala.
A doua zi, cizmele in picioare (nu ma mai uitam la ele, se cam invechisera), caciula in cap si cu Ionica prin mahala.
Ionica, fericit, nu-si mai lua ochii de la sorcova lui.
Lapovita; noroi; ploua si ningea; ne scufundam in noroi si abia ne scoteam picioarele, pocnind, ca si cum am fi spart burdufuri de hartie.
Un caine se repede; eu fug; Ionica ramane in noroi; tipa; se apara desperat cu sorcova; un tipat si mai tare... l-a muscat... din sorcova n-a mai ramas decat batul. A scapat. il iau de mana. El plange aratand la picior si nu vede ca trandafirii i-au picat in mocirla. Intram la noi acasa. Mama il intreaba: De un’ te-a muscat? Ionica vede batul sorcovei fara trandafiri.
- De sorcova! racni el.
Era mai mult invinetit decat muscat. Mama imi facu cu ochiul si desprinse doi trandafiri de la mine si ii lega de betisorul lui. Mie imi venea sa plang... dar mi-era si mila de bietul Ionica.
El tacu. Se uita la trandafiri...
- Nu ma mai doare...
Parca pe mine ma durea... si pe mine ma muscase cineva de sorcova. inghitii de vreo cateva ori si plecaram.
An fara noroc.
Ca sa nu ne mai apropiem de curtea cu cainele, trebuia sa sarim un sant, ci apa. Un fior. De n-ar cadea Ionica. El sari si se clatina pe celalalt mal. Eu, grabit, tusti dincolo intr-un picior... alunec si baldabac in sant. Trandafirii mei se umplura de mocirla.
Mi se inecase sorcova. Lacramile cadeau, picaturi mari. De pe mine se curgea apa murdara si groasa.
Ionica imi intinse sorcova lui.
Eu ii intorsei spatele si plecai spre casa suspinand. Acasa incepui sa plang, nu gluma. Mi se paru ca mama abia se tinu de ras. Ma primeni. Ma apucase frigul. Adormii langa soba.
Cam pe la toaca intra pe usa Ionica, cu un pumn de gologani. il trimisese ma-sa sa-mi dea si mie. stiu ca mama mi-a soptit in ureche: E sarac... iti dau eu tie... si l-a trimes indarat acasa.
- Fetito, vrei un franc?
- Un franc?
„Ce ochi mari si frumosi!“
- Hi-hi...
Nu-i venea sa creada. si binisor, cu o miscare furisa, il lua, il puse in podul palmei intorcandu-l si pe-o parte, si pe alta. in mana ei neagra, moneda, ca o lumina alba.
Abia facui cativa pasi si auzii:
- Na, na si tie!
imi intorsei capul. Aruncase cainelui o bucatica de carne. Fetita deschise pumnul, privi din nou la franc, incepu sa rada, se scula si o rupse la fuga dand chiote. Cainele se uita lung dupa mine si incepu sa urle. Ce curios! Era asa de limpede ce spunea el: Tu mi-ai gonit-o... de ce mi-ai gonit-o?...
La sarbatorile mari simtim nevoia de-a sti lumea inocenta si pura inca. inchipuiti-va un copil infometat si tremurand in ziua de Craciun... E ceva mai dureros?
Nu e de loc fantezie. Mi-aduc foarte bine aminte de acum 27 de ani. Poate timpul, ca o perspectiva a impresiilor noastre, sa ne poetizeze copilaria, dar nu o schimba in adevaratul ei fond. Durerile si fericirile raman dureri si fericiri, oricat s-ar afunda in timp ca intr-o ceata din ce in ce mai deasa si mai departata.
Sarbatorile Craciunului sunt cele mai mari pentru copii. Mos Ajunul, colindele, steaua, plugusorul, vicleimul, sorcova... care din noi, cei din multimea de jos, nu pastram nesterse emotii de traista Mos Ajunului si de ramura cu trandafiri de hartie?
Cardurile de Mos Ajun se randuiau de mai inainte.
Cea mai buna fata de perna era a mea. O traista cat mine de mare, in care ma impiedicam o noapte intreaga, tremurand, sufland necontenit in mainile inghetate. Ce fericire intr-o suferinta reala!
Surorile impleteau zorit la ciorapi, la tarlici si manusi. Toate trebuia sa fie gata. Ele simteau un fel de mandrie ca fratele lor sa se duca departe, departe, cu cardurile, si a doua zi sa le spuna tocmai pe unde a colindat.
Mama, somnoroasa, imi raspunse necajita:
- Dormi aici, mai e pan’ la miezul noptii.
- Mama, vine Banica!
in sfarsit, sa ma imbrace. Aprinse lumanarea.
Pe geamuri, frunze albe si groase. Afara, ger. Trasei repede pantalonii. Intrai intr-un spenter de lana albastra, apoi intr-o scurteica imblanita cu oaie. Ma incinse cu o basma rosie. Cizmele! Cizmele nu intrau. Cu picioarele in sus, si trage, si trage, si lupta, pana cand mama ramase c-o ureche in mana. Plangi eu, razi mama. Pana n-a cusut urechea cizmei, n-am incetat din urlat. Mi-am scos tarlicii si abia mi-au incaput cizmele. Nu e semn bun. Ca si-acum mi-aduc aminte de acest gand.
- Sa nu te muste vreun caine, pacatele mele!...
Vezi? Nu era semn bun.
Am tras caciula pe urechi. Am inhatat batul si, pana sa vie Banica, am strigat de vreo douazeci de ori: „Buna dimineata la Mos Ajun!“
Tata se prefacea ca nu stie cine striga.
- Ia sa le aruncam pisica in brate... Oameni mari si la Mos Ajun...
si strigam mereu, ingrosand glasul, cu ochii la cizme. Ma strangeau, dar... nu facea nimic.
Haiti! Batuse in geam!
- Banica?
- Banica.
si zbughi pe usa-afara!
Zapada prinsese, din polei, o coaja tare si alunecoasa. Ceata, ceata, de abia zareai la doi pasi.
Banica facu planul. S-o luam pe la Crucea de piatra. Numai la intoarcere sa strigam prin partile noastre. Pe la Crucea de piatra, mere, nuci si covrigi, pe la noi mai mult colaci.
Banica, in frunte. Noi, gramada, dupa el, ca sa nu-l pierdem in ceata. Grabiti, speriosi si alunecus. Cadeam pe-un capat. seful radea.
- Unul la rand... doi la rand... trei...
si iar: Unul la rand...
- Unde suntem, nea Banica?
si cand ii ziceam nea Banica, ii ziceam cu dragoste si cu respect.
- Mai avem, nea Banica?
- Ce e, ma? striga Banica speriat. Unde esti, ma?... Gropile!... Radule!
Doi, mai mici, incepura sa tipe.
Eu nu ma oprisem decat in fundul gropilor. Nu ma durea nimic, dar de frica incepusem a clantani si nu izbuteam sa dau chiot.
De unde-a avut, de unde n-a avut, mi-a dat mama o sfantoaica si mi s-a intors inima la loc.O saptamana de zile i-am tot dat Nicutei cate-o placinta cu carne. si ea, impartind placinta in doua, imi da si mie jumatate, intrebandu-ma:- De la sorcova?
Dar, vezi dumneata, eu eram ametit: mi se parea ca Linichii ii duceam placintele.
- Da... si ma uitam in jos.
...
Ce de drame, mici si emotionante, nu-mi aminti acel chip melancolic din fereastra scolii Centrale si tigancusa care manca cu pofta, nevrand sa stie ca sub ea era zapada si ca de sus cadea zapada!
si, tot gandindu-ma, m-am pomenit la sosea, fara sa stiu pe unde am trecut si cand am ajuns.
Va rog sa ma credeti ca nu este un sentimentalism afectat, ci o rugaciune profunda care, in fiecare an, porneste din viata mea de odinioara: Doamne, da, Doamne, copiilor saraci cizme, scurteici, caciuli de Mos Ajun si nu lasa, Doamne, pe nici unul fara sorcova de Anul nou...
Domnule Grigorescu, daca ai fi vazut dumneata acel tablou, ce pagina splendida ai fi creat.
De azi si de demult
Aceasta pagina a fost accesata de 15057 ori.
