Cella Delavrancea - Scrieri
de Barbu Stefanescu Delavrancea
E suficient sa pronunt numele tatalui meu, Barbu Delavrancea, ca sa-mi navaleasca amintirile cu puterea unei Niagare, inghesuindu-se intr-un amestec iesit din succesiunea timpului, acea infima masuratoare a vietii noastre, in care scapara din cand in cand lumina vesniciei.
Conturat sufleteste ca sa exprime in gradul cel mai exact notiunea de armonie desavarsita, era inalt si proportionat, bine legat, cu parul cret valvoi in jurul unui oval delicat care contrasta cu fruntea mare, puternic bombata, umbrind privirea verde ca fulgerul. Un scriitor francez, Robert de Flers, spunea: "Daca as vrea sa personific un om de geniu, l-as alege pe Delavrancea". Isi purta insusirile multiple cu naturalete - de aceea n-a fost niciodata ingamfat, nici dispretuitor. Dar devenea taios fata de sentimentele josnice si rele care dezonoreaza pe om. A fost prieten incomparabil, daruindu-se fara a astepta sa i se raspunda in aceeasi masura, a aparat pe cei oropsiti de soarta si nedreptatiti de oameni. In slujba tarii a muncit fara ragaz, dominat de dragostea pe care o purta taranilor, cu care sta de vorba frateste cand avea timp sa se odihneasca la tara, la rude sau la prieteni.
Cea mai insemnata vacanta a fost langa Iasi, la Goiesti, la nepotii tatii. Acolo a scris Apus de soar esi Viforul. Sculat cu zorile, se aseza la o masa in gradina, sub un imens sofora, o speta de salcam din tarile calde. Primele raze de soare ii rumeneau obrajii, roua ii ondula parul negru presarat cu fire argintii. Cand noi eram cu totii la cafea, pe cerdac, sosea si tata, cu blocul de desen pe care scria. Tachina vesel pe toti nepotii - semn ca era multumit de lucru. Cand termina un act ni-l citea. Noi eram primii ascultatori, rascoliti de covarsitoarea frumusete a ideilor si a stilului.
Avea chemarea sa scrie trilogia mareata a voievodului. Pasind pe pamantul moldovenesc, desigur ca tresareau in el strabunicii lui vranceni, razesii lui Stefan cel Mare, care traisera linistiti in muntii lor pana la inceputul secolului al XIX-lea cand coborasera in Campiile Dunarii.
De piesele lui se ocupa cu meticulozitate - era si regizor, si actor - indica inflexiunile glasului, tempoul frazelor, hotara culoarea, forma costumelor. Isi impunea vointa autoritar. Pentru Apus de soare, citise tot ce aparuse despre Stefan cel Mare, in latineste, in limba polona, in limba italiana (...)
Esenta dramaturgiei lui Delavrancea este sentimentul patriotic, care se reflecta in toate replicile lui Stefan cel Mare din Apus de soare. Sprijinit de adevarul istoric, Delavrancea sustinea puterea emotiei prin contrastele din scena complotului, luminand apoteoza mortii voievodului care sopteste intr-un adio: "... O ... o ... o ... Moldova!"
In Viforul acest sentiment de dragoste pentru Moldova este otravit in Stefanita Voda de o banuiala dusa la paroxism. El doreste sa domneasca glorios, dar impetuozitatea lui nestapanita il duce la propia pieire.
Dupa cele doua drame furtunoase, a treia piesa, Luceafarul apare ca un poem admirabil, in care se intrevede viitorul cu intruparea tuturor nadejdilor poporului nostru.
Cella Delavrancea - Scrieri
Cella Delavrancea - Scrieri
Cella Delavrancea - Tatal meu...
Aceasta pagina a fost accesata de 2204 ori.
